TANARCRESTIN.net
 




Forum | Regulament | Cautare | Inregistrare | Login

Nu esti conectat.

tcForum/Mica enciclopedie/Mamiferele Moderat de antonela, feedback  
Autor
Mesaje Pagini:  1 2
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Cainele salbatic african



In deşertul Sahara, în Africa de Sud, traieste câinele pătat. Este, se pare, singurul loc unde mai trăiesc câini sălbatici.

Petele de culoare neagră, albă, roscată, cafenie, maronie îi fac uşor de recunoscut, dar îi ajută în acelaşi timp să se camufleze în ierburile şi tufişurile în care trăiesc, mai ales în perioada secetoasa, când totul este de culoare galben-ruginiu.

Numărul lor a scăzut în ultimul timp, se apreciază că ar mai trăi 4000-5000 de exemplare, dar şi acestea îşi duc viaţa în parcuri şi rezervaţii.

Cainii africani şi-au păstrat calităţile strămoşilor lor, avînd simţurile foarte bine dezvoltate. Sunt şi foarte rapizi, atingînd o viteză în alergare de 60-70 km pe oră. Trăiesc în grupuri formate din 10-15 indivizi,  conduse de un cuplu dominant, singurul care are voie să se reproducă. Ceilalti membri ai grupului respectă cu stricteţe regulile: vânează împreună, participă la hrănirea puilor, la apărarea vizuinei.

Femela naşte 10-16 pui, care nu sunt maturizaţi complet la naştere, în sensul că ochii li se deschid după trei săptămâni. Ei rămân timp de 72 de zile în vizuină, fiind păziţi chiar şi după această perioadă de mama lor, care nu pleacă la vânat atâta timp cât puii sunt mici.



Vânează de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Nu sunt foarte lacomi, îşi aleg o pradă potrivită ca mărime, pe care o atacă din toate părţile. Vânează antilope, gazele, zebre. Trebuie să fie foarte atenţi, deoarece copitele şi coarnele animalelor atacate le pot aduce moartea. Prind prada de cap şi o omoară. Odată doborâtă prada, se grabesc să mănânce, dar nu toţi odată. În timp ce unii mănâncă ceilalţi fac un zid de apărare în jurul lor, apoi rolurile se schimbă. După ce au luat suficientă hrană ( aproximativ 10 kg de carne pe zi ) se întorc la vizuină şi hrănesc puii, "eliberând" o parte din carnea înghiţită.

Urmează perioada de odihnă. Puii sunt mânaţi în vizuină, iar restul grupului se odihneşte. Rămâne totuşi " un paznic", acesta dă semnalul dacă apare vreo primejdie. Ca şi în momentul hrănirii, se stă de pază cu rândul. Seara pornesc din nou la vânătoare. Trăiesc aproximativ 10 ani. Pot atinge greutatea de 36-37 kg.


Câinii sălbatici din Africa reprezintă un model de trai în grup. De micşorarea dramatică a numărului lor sunt vinovaţi şi oamenii care le-au invadat habitatul.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Cainele-salbatic-african.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

09/01/10 11:46

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Tigrul din China de Sud-(Panthera tigris amoyensis)



Această subspecie, cunoscută şi sub numele de tigrul Amoy, trăieşte în China Centrală şi de Est. Este considerat a fi strămoşul tuturor celorlalte subspecii de tigru. Tigrul din China de Sud este una dintre cele mai puţin numeroase subspecii de tigru.

Masculii ating în medie 2,50 metri de la cap la coadă şi cântăresc aproximativ 150 kilograme. Tigrul de China de Sud are dungi scurte şi late, cu spaţii mai mari între ele decât în cazul dungilor de pe blana tigrului bengalez sau a celui siberian. Sunt pur carnivori. Sunt cunoscuţi ca mâncători de oameni.

Din cauza vânatului ilegal, tigrul de China de Sud este în pericol să dispară complet ca subspecie. Se estimează că în prezent mai trăiesc în libertate cel mult 20-30 de tigri din această subspecie, care ocupă astfel primul loc în topul subspeciilor de tigru aflate în pericol de dispariţie, si face parte din grupul celor 10 animale din lume considerate pe cale de dispariţie. Specialiştii spun că în zece ani, dacă nu se vor lua măsuri severe tigrii Amoz, cum mai sunt numiţi, vor dispărea.

Se spune chiar că în ultimii 20 de ani nici un astfel de tigru nu a mai fost zărit în habitatul sau natural.

În 1977 Guvernul Chinez a dat o lege privind interzicerea uciderii tigrilor, dar a fost prea târziu pentru salvarea acestei subspecii. În prezent se află în captivitate 59 de exemplare de acest fel, în China de Sud, acestia fiind descendentii a numai 6 alte exemplare. S-ar putea ca diversitatea genetica să nu mai ţină mult, făcând ca rasa să dispară în totalitate. Totusi se fac eforturi pentru a salva rasa.

Mai mult de atât, oficialii chinezi au anunţat că vor da un premiu de 20 000 yuani celui care va semnala prezenţa unui tigru Amoy. Nu au întîrziat să apară şi profitanţii, un fermier chinez prezentând nişte poze cu renumitul tigru. După ce şi-a încasat banii, autorităţile au desoperit că totul era un fals, iar fermierul, pe lângă faptul că a dat banii înapoi a făcut şi 3 luni de închisoare. 

În noiembrie 2007 s-a născut primul pui în afara Chinei, într-o rezervaţie din Africa. Organizaţia "Salvaţi tigrii Chinei" în colaborare cu o alte organizaţii de protecţie a mediului din China au realizat o colaborare cu organizaţia "Tigrii din Africa de Sud" pentru a reintegra tigrii din China în mediu natural. Înţelegerea s-a semnat în anul 2002 şi prevedea ca un număr de tigrii din această specie rară care trăiau în grădinile zoologice din China să fie duşi într-o rezervaţie din Africa de Sud. Acolo vor fi învăţaţi să trăiască în sălbăticie, în primul rând să vâneze, să-şi apere teritoriul. Specialiştii speră că, odată adaptaţi tigrii se vor înmulţi din nou şi numărul lor în sălbăticie va creşte. Când vor fi suficient de mulţi, vor  fi adusi din nou în locurile de origine, adică în China. 

Intre timp în China o anumită zonă a fost declarată rezervaţie naturală, aici condiţiile fiind foarte apropiate de mediul natural de viaţă al tigrilor Amoy, iar primii tigri au fost deja "repatriaţi" cu ocazia J.O.


sursa: http://www.anidescoala.ro/Tigrul-din-China-de-Sud.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

12/01/10 14:53

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Ornitorincul, un animal ciudat



Deşi incursiunile în Australia s-au făcut destul de timpuriu ( în 1642 navigatorul olandez Abel Tasman ajunge în Tasmania, dar nu se arată foarte preocupat de flora şi fauna din regiune ), abia la sfârşitul secolului al XIX lea şi începutul secolului al XX lea coloniştii aduc în Europa exemplare deosebite de plante şi animale.

Printre acestea se afla şi "cârtiţa - raţă" sau "cioc de raţă", un animal ciudat, la vederea căruia iniţial cercetătorii au crezut că este o farsa. Nu mică le-a fost mirarea când au înţeles că este vorba despre un animal adevărat. Şi surprizele au continuat: la disecţie se descoperă că organele reproducîtoare ale femelelor diferă de cele ale celorlalte mamifere, de aceea savantul englez Everard Home a creat o nouă clasă, intermediară între mamifere, păsări şi amfibieni.


O altă informaţie interesantă a fost adusă de un savant francez, care, în urma unei disecţii constată că acest animal se înmulţeşte prin ouă. El va fi catalogat în ordinul monotrematelor, animale care au caracteristici atât ale mamiferelor, cât şi ale reptilelor.

Existenţa ornitorincului, căci despre el este vorba este explicată prin faptul că mamiferele au evoluat din reptile. Există puţine fosile ale primelor mamifere, de aceea originea lor este încă o problemă controversată.

Ordinul monotremelor au atât caracteristici ale mamiferelor ( corp acoperit cu păr, îşi hrănesc puii cu lapte, unele particularităţi ale scheletului, sunt animale cu sânge cald, creierul diferă mult de al reptilelor ) dar şi ale reptilelor ( se înmulţesc prin ouă, temperatura corpului se schimbă în funcţie de mediul ambiant, centura scapulară seamănă cu cea a reptilelor, masculul are un pinten veninos). Ornitorincul nu are dinţi, el are un cioc asemenea păsărilor.

Ornitorincul are o lungime de 65 cm şi o masă de aproximativ 2-3 kg, în dependenţă de sex. Are o blană cafenie(deasă şi moale, însă pe abdomen mai lânoşi şi mai duri pe spate), din 2 straturi, care îl ajută să menţină o temperatură constantă a corpului. Coada este turtită dorso-ventral, capul prezintă prelungirea cunoscută sub numele de "cioc de raţă". Ciocul ornitorincului este unul flexibil şi lat de aproximativ 10-15cm. Acesta are peste 700 000 de receptori tactili şi electrici, care îl ajută la orientare în apă în timpul scufundărilor. Ornitorincul nu are ureche externă, însă are un auz foarte fin. Prezintă nişte pliuri tegumentare care îi protejază ochii şi urechile în apă. Detectează prada cu botul lui sensibil. De asemenea are o acuitate vizuală foarte ridicată.

Modul său de hrănire indică faptul că este omnivor. El se hrăneşte cu crustacee, viermi şi insecte pe care le găseşte pe fundul apei, dar şi cu plante acvatice. Se deplasează cu uşurinţă în apă, folosind membrele anterioare pentru înaintare, cele posterioare pentru echilibrare, iar coada drept cârmă. Înoată la suprafaţă, stând pe jumătate scufundat sau plonjând spre fund în căutarea hranei, în acest ultim caz ochii şi urechile se închid, folosind pentru orientare doar "ciocul".

Reproducerea are loc în lunile septembrie-noiembrie, după o scurtă perioadă de hibernare. După împerechere masculul revine la viaţa lui solitară, femela fiind cea care va construi cuibul necesar depunerii ouălor. Pentru aceasta ea sapă o galerie în pantă, lungă de 6 - 12 m şi o groapă adâncă de 60-90 cm. Calea de acces in "locuinţă" este blocată prin unul sau mai multe dopuri de pământ. Femela depune 2-3 ouă, cu diametrul de 1,5cm. După 7-10 zile, timp în care femela ţine ouăle lângă abdomenul ei, puii sparg coaja ouălor cu ajutorul unui dinte ( un organ rudimentar care apoi dispare ). Puii, lungi de 13 mm, se nasc orbi şi se vor hrăni cu laptele prelins pe abdomenul mamei lor.

Ornitorincul este răspândit doar în unele zone ale Australiei, în Tasmania fiind în număr destul de mare.

Dacă în primă fază supravieţuirea acestui ciudat animal nu era o problemă, pentru că nu prea avea duşmani, mai târziu numărul acestor animale a scăzut, fiind vânaţi de oameni pentru blana lor. Un alt duşman este iepurele, care îi stică galeriile, pentru a-şi realiza propriile galerii. Astăzi prinderea şi exportarea ornitorincului sunt interzise.

În ultimul timp studiul acestui animal a fost aprofundat, deoarece el furnizează date despre evoluţia mamiferelor. Astfel,Dr. Ewas Birney afirma ca ornitorincul este de fapt un: “Cocteil animalier mai divers decat s-ar fi asteptat orice om de stiinta.“
“Genomul ornitorincului este extrem de important, pentru ca reprezinta practic veriga lipsa necesara intelegerii evolutiei mamiferelor si implicit a omului”, declara zoologul Chris Ponting de la Universitatea Oxford.

Aspecte interesante relevate în urma studiului sunt şi acelea legate de cromozomii sexuali ai acestuia. În timp ce oamenii prezinta două perechi de cromozomi sexuali, ornitorincul are zece perechi de astfel de cromozomi.

Ornitorincul mai poseda o alta caracteristica unica printre mamifere: acest animal este capabil de electrorecepţie.


sursa: http://www.anidescoala.ro/Ornitorincul- ... iudat.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

13/01/10 18:20

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Cartita ( Sobolul )



Neagră şi catifelată
Sapă, sapă, ziua toată.
Galerii îşi construieşte
Şi de soare se fereşte.

Aţi ghicit, este vorba despre cârtiţă, regina galeriilor subterane.
Cârtiţa este un animal cu o arie de răspândire mare. Trăieşte sub pământ, unde îşi sapă galerii, îşi face culcuş şi îşi strânge provizii.

Are formă cilindrică, având lungimea de până la 18 cm.Corpul se termină cu o coadă scurtă. Capul este de formă conică, nu are ureche externă (pavilioane), iar pe botul ascuţit are nişte peri sensibili. Dintii sunt ascuţiţi şi destul de puternici.

Membrele anterioare sunt scurte, groase, musculoase. Degetele se termină cu gheare şi sunt unite printr-o membrană, ceea ce le dă forma de lopeţi. Cu ajutorul lor îşi sapă galeriile. Membrele posterioare sunt mai lungi, dar mai puţin dezvoltate, cu degetele mai subtiri, libere şi terminate cu gheare ascuţite. Cu ajutorul membrelor posterioare cârtiţa scoate pământul din galerii. Într-o oră poate săpa 12-13 metri de galerii, orizontal, vertical, astfel încât, măsurată, lungimea galeriilor poate depăşi 350 metri.

Blana este de culoare neagră, catifelată, dar şi cenuşie, uneori cu pete sau dungi. Lumina şi căldura soarelui le fac rău, de aceea nu ies din galerii decât noaptea şi atunci destul de rar.

Se hrăneşte cu insecte, melci, râme, larve şi chiar cu şoareci şi şopârle. Iarna este activă. Dacă nu se hrăneşte timp de 24 de ore, moare.

Naşte o dată sau de două ori pe an 4-5 pui mici, lipsiţi de păr, pe care îi hrăneşte cu lapte.

Dacă văzul nu este dezvoltat, având ochii mici şi acoperiţi cu blană, auzul, mirosul şi simţul tactil sunt bine dezvoltate. Aceste simţuri o ajută să se orienteze prin galerii.

Cârtiţa aduce pagube agriculturii prin muşuroaie pe care le "construieşte", pe de altă parte este şi folositoare pentru că, la rândul ei, distruge larve, insecte ce dăunează plantelor. Prin tunelele pe care 
le face pentru a-şi găsi hrana, realizează şi aerisirea solului.
   
sursa: http://www.anidescoala.ro/Cartita-Sobolul.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

14/01/10 17:06

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Ariciul ( Erinaceus europaeus )



Din grădina lui Mihai,
De sub tufe de urzici
A ieşit un ghem de scai
Ca să caute furnici.

Cu siguranţă, citind această ghicitoare am dori să vedem mica făptură, cu botul ascuţit, cu ochii scânteietori, avand corpul acoperit cu pădurea de ţepi. Ariciul comun este originar din Europa, dar trăieste în numeroase alte ţinuturi ( Asia, Africa, Noua Zeelandă, dar nu şi pe continentele americane ), supravieţuind în numeroase locuri, începând cu dunele de nisip, şi până la grădinile oamenilor.

Este un animal insectivor, dar îi plac şi râmele, păienjenii, melcii şi chiar şi şerpii. Hibernează între 4 şi 6 luni. Cântăreşte cam un kilogram şi are o lungime de 20-30 cm.

Este cunoscut mai ales datorită celor aproximativ 6000 de ţepi care îl protejează de prădători. Când cumătra vulpe sau alţi duşmani îl atacă, ariciul se face ghem, iar pofticoasele animale nu pot ajunge la carnea gustoasă pentru că dau cu botul în ţepii ascuţiţi.


Este un animal prevăzător, de aceea ziua stă mai mult ascuns, iar noaptea o porneşte după hrană. Pentru că se hrăneşte cu insecte, viermişori, el este un animal folositor, deoarece apără culturile de aceşti dăunători. El poate consuma până la 200g de dăunători. Deşi este foarte rezistent la otrăvuri ( se spune că ar fi chiar imun la orice înţepătură sau muşcătură veninoasă ), nu rezistă la otrăvurile folosite de om pentru protejarea culturilor de insecte.

Ariciul poate fi şi animal de companie. Cei care cumpără un arici, trebuie să-l hrănească în primul rînd cu hrana lui naturală, dar şi cu mâncare pentru câini şi pisici. În schimb, laptele şi derivatele acestuia îi dăunează.

Aricii din rase mai mici trăiesc in libertate 3-4 ani, iar în captivitate 5-7 ani. Aricii din rasele mai mari trăiesc mai mult , 6-7 ani în libertate şi peste 10 ani în captivitate , recordul deţinându-l un arici care a trăit 17 ani.

Aricioaica naşte 3-4 pui, care au din naştere ţepi mai scurţi şi mai puţin ascuţiţi. Aceşti ţepi se schimbă după primul an de viaţă cu ţepii definitivi.

Foarte apreciat ca dusman al insectelor, ariciul a fost introdus tocmai datorita acestei calitati în Noua Zeelanda şi în Scoţia. Cu timpul însa, s-a transformat el insuşi intr-un mic daunator. Avand puţini dusmani naturali, aricii s-au înmulţit foarte repede şi au ajuns să consume mult mai multe insecte decat se estimase initial. Hrana devenind insuficientă, aricii au inceput sa şi-o diversifice , consumând printre altele şi ouăle unor păsări de baltă.

Aprecierea şi simpatia de care s-au bucurat dintotdeauna aricii sunt foarte vechi: românii chiar sarbatoreau, pe 2 februarie, Ziua Ariciului. Era data la care se credea ca aricii îşi părăsesc ascunzatoarea în care au hibernat si se arata din nou oamenilor. Aricii apar şi ca personaje ale unor poveşti sau desene animate.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Ariciul-Erina ... paeus.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

17/01/10 14:05

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Bizonul



Odinioară, cel mai caracteristic animal al vestului nord-american era bizonul sau buffalo — cum i se mai spune. Milioane de exemplare cutreierau vastele preerii, străbăteau munţii prin trecători, doar de ei ştiute, ori treceau fluviile prin vaduri descoperite de instinctul lor extraordinar. Nu rare au fost cazurile când inginerii constructori de căi ferate sau drumuri au adoptat, ca trasee avantajoase, vechile piste ale bizonilor, lungi de mii de kilometri.

Înainte de venirea europenilor bizonul trăia pe aproape o treime din continentul nord-american: de la Lacul Sclavilor din Canada (63° latitudine nordică), până la Culiacan şi Monterrey în Mexic (23° latitudine nordică). Cele mai multe cirezi se întâlneau în câmpiile dintre râul Missouri şi Munţii Stâncoşi. Acum mai bine de un veac cirezile erau atât de numeroase, încât uneori blocau liniile ferate, obligînd trenurile să oprească. Se pare că ultima oprire a unui tren de o cireada de bizoni a avut loc în 1872.

Vechimea bizonului american nu este stabilită cu precizie. Fosilele descoperite de paleontologi au fost datate în pleistocenul mijlociu. Aşadar, uriaşul câmpurilor — Bison bison sau Bison americanus, cum îi spun zoologii — ar fi fost contemporan cu mamutul şi zimbrul european (Bison bonasus sau Bison europaeus).

Bizonul este un animal puternic, musculos. Deoarece îşi poartă capul foarte coborât, lasă impresia că ar avea o cocoaşă, impresie întărită şi de faptul că picioarele par subţiri în raport cu trupul masiv. Masculul adult ajunge pînă la 3 metri lungime, înălţimea la greabăn atingînd 2 m.

Blana bizonului este cenuşiu-castanie pe burtă şi mai întunecată pe spate. O coamă lungă şi aspră, de un brun închis, aproape negru, îi atârnă peste cap şi ceafă, ajungînd până la pământ. Capul masiv şi colţuros parcă, negru, cu fruntea lată şi teşită, flancată cu coarne scurte, puternice, uşor îndoite, are în partea de jos un smoc de păr lung şi aspru, ca un fel de barbă. Ochii mari creează impresia că animalul este blând, lipsit de inteligenţă şi fricos. Dar nenumărate întâmplări dezmint categoric această falsă impresie.

Bizonul trăia odinioară în bună vecinătate cu hergheliile de cai sălbatici (muns-tangs). Un prieten credincios şi util îl urmează pretutindeni în peregrinările sale. Este o păsărică numită Buffalo bird (rudă a grangurelui de pe la noi), care cocoţată pe spinarea sa păroasă ciuguleşte cu sârg insectele cuibărite aici. Astfel, «pasărea bizonului» îşi procură hrana şi în acelaşi timp îl scapă pe masivul său prieten de paraziţi.

Timp de milenii buffalo a fost principala sursă de hrană a pieilor roşii din preerii. Ei sunt inventatorii unui preparat, cunoscut în zilele noastre sub numele de «supă în plic». Fiindcă se făcea din carne uscată şi pisată, amestecată cu un anumit fel de grăsime din regiunea spinării bizonului, i se spunea în limba băştinaşilor pemmican, adică «mâncare grasă».

După venirea europenilor în Lumea Nouă şi pătrunderea coloniştilor spre
Vest, bizonul a început să- devină o sursă importantă de venituri pentru diferitele categorii de albi: vânători, jupuitori, tăbăcari, negustori de piei, fabricanţi de conserve etc, care în câteva decenii au determina tmicşorarea numărului de animale, ajungând aproape de dispariţie.
Pe măsură ce oamenii albi înaintau spre apus, bizonul se retrăgea şi el, odată cu indienii care nu puteau trăi fără cirezile de buffalo; ele le asigurau hrana. Răspândirea căii ferate a dus la exterminarea a nenumărate cirezi.

Primul care a atras atenţia asupra pericolului iminent — dispariţia totală a bizonului — a fost William Temple Hornaday, naturalist, muzeolog şi primul director al Grădinii Zoologice din New York. Dacă odinioară cirezile însumau milioane de bizoni, un recensămînt efectuat în 1889 a arătat că în întreaga lume mai existau doar 1 091 exemplare. — Datorită intervenţiilor ferme ale naturalistului Hornaday, în 1905 se constituie primele rezervaţii de stat, menite să ocrotească acest monument al naturii.

Astăzi buffalo este ocrotit în diferite rezervaţii şi parcuri naţionale din S.U.A şi din Canada.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Bizonul.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

23/01/10 14:19

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Foca



Foca este un mamifer acvatic. Trăieşte în apele mărilor şi oceanelor polare, pe ţărmurile acestora, precum şi pe gheţurile plutitoare, dar şi în zone ceva mai calde.

Corpul are o formă hidrodinamică şi o lungime cuprinsă între 1,5 şi 2 metri. Blana deasă, scurtă, cu păr aspru şi lucios o apără de frig. Tot de frig o apără şi stratul gros de grăsime aflat sub piele. Culoarea variază de la negru la cenuşiu, cu pete.

Capul, de formă rotundă, are buze cărnoase, ochi mari şi blânzi, mustăţi scurte ( cu care miroase ), urechi fără paviloane. Atunci când foca se află sub apă nările şi orificiile urechilor se închid.

Membrele anterioare scurte, aşezate lateral se termină cu degete învelite în piele, din care ies afară numai ghearele ascuţite, care o ajută să se caţere pe sloiurile de gheaţă. Membrele posterioare s-au unit cu coada, formând un fel de "lopată", care ajută animalul atunci când înoată, fiind pe post de cârmă. Focile cântăresc în medie de 500-600 kg.

Dacă pe pământ se târăşte mai greu, în apă se simte în largul ei, fiind o foarte bună înotătoare. Se scufundă până la 100 de m, poate rămâne sub apă o jumătate de oră, iar pentru a-şi reface proviziile de aer are nevoie doar de câteva secunde. Acest lucru se realizează printr-un orificiu mic aflat în partea superioară a capului.

Uneori scot sunete asemănătoare delfinilor, acesta fiind un mijloc de comunicare între ele. După ce vânează se întorc la mal şi, în grupuri, se odihnesc. Se adaptează uşor, putând trăi chiar şi în apele dulci.

Pentru că este un animal carnivor, dentiţia ei seamănă cu a câinelui. Mănâncă peşti şi alte animale care trăiesc în apă. Respiră prin plămâni, de aceea scoate capul din apă pentru a respira, iar dacă se află sub gheaţă, o sparge pentru a-şi lua porţia de oxigen.

Naşte un pui pe care îl hrăneşte cu lapte. Puiul are blana albă şi pufoasă.

Ursul polar este duşmanul de temut al focilor.
Specii de foci sunt leopardul de mare, foca cu creastă şi elefantul de mare. O rudă apropiată a focii este morsa.

Focile au fost mult vânate. De la o focă se foloseşte totul: carnea, sângele şi grăsimea ( bogată în acizi omega 3 ), pentru consum, blana pentru confecţionarea de îmbrăcăminte, iar din oase se fac diferite unelte. Grăsimea se mai foloseşte şi la încălzit şi iluminat. Uleiul de focă este, după părerea specialiştilor, superior uleiului de peşte şi de aceea este folosit în industria farmaceutică şi cosmetică.

Foca obişnuită ( comună ) mai este numită şi câinele de mare, pentru că are botul asemănător unui căţel.

Focile gri, care trăiesc în condiţiile vitrege ale gheţurilor polare din Nord nasc puii direct pe banchizele de gheaţă. Ele scot nişte sunete deosebite când sunt în primejdie, de aceea se mai numesc şi lupi de mare. Focile cenuşii sunt o specie ameninţată, însă, în acest an, se pare că numărul puilor a fost dublu faţă de anul trecut, datorită militanţilor pentru ocrotirea animalelor.

Unele foci, cum este cea de Groenlanda este capabilă să înoate pe spate, asemeni delfinului.

Elefantul-de-mare are peste 5 m lungime şi o greutate de o tonă, fiind cea mai mare foca din lume. Îsi datoreaza numele de elefant de mare atat marimii sale impresionante, cât si aspectului sau, avand botul prelungit, asemănător cu o trompă. Grăsimea reprezinta nu mai putin de o treime din greutatea sa.

Cea mai agresivă este foca numită leopardul-de-mare, cu pielea gri-gălbuie, cu pete, măsoară 3,5 m, trăieşte singuratic,este un adevărat prădător, putând vâna şi pe uscat ( pinguini ).

Alte foci sunt blânde, exemplu, focile cu urechi, care pot fi uşor dresate. Un caz aparte îl reprezintă foca-sihastru. Pe vremuri, era des întâlnită în largul coastelor Mediteranei şi chiar în Marea Neagra, pe litoralul turcesc si bulgaresc. Au fost exterminate de pescari, care considerau că distrug bancurile de peşti.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Foca.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

24/01/10 13:46

   
polooradea
Exclus

Locatie: oradea
Inregistat: 07/09/09
Sacalul


Şacalul este un mamifer carnivor sălbatic din familia Canidae, asemănător cu lupul, dar mai mic decât acesta, cu coada mai scurtă şi cu botul ascuţit, care trăieşte în nordul Africii, în sudul Asiei şi în sudul Europei şi se hrăneşte cu animale mici şi cu hoituri.
Şacal galben

Numele ştiinţific al şacalului galben este Canis aureus moreoticus, Geoffroy, 1835.

În România, şacalul este o apariţie destul de rară. Rara nu mai e de loc. Haite intregi alearga prin Delta Dunarii. De obicei ajunge dinspre Bulgaria. A fost semnalat în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea.

Este intermediar între lup şi vulpe, având forma generală asemănătoare cu a vulpii, dar blana cu aceeaşi structură cu a lupului, fiind numit de aceea şi "lup auriu".

Lungimea corpului este de 70-1-5 cm, fără a socoti coada (20-25 cm). La greabăn ajunge până la 50 cm înălţime. Greutatea maximă este între 12-15 kg.

Este, ca toate canidele, un animal potenţial omnivor, dar care preferă alimentaţia carnivoră. Se hrăneşte cu insecte, păsări, şoareci şi alte rozătoare, dar şi cu porumb, struguri etc. De asemenea este şi necrofag. Activitatea sa este preponderent nocturnă.

Împerecherea se face, ca şi la celelalte canide, în februarie-martie, gestaţia durând tot 62-63 zile. Cei 4-8 pui sunt lipsiţi de vedere 2 săptămâni, iar după trei luni de la fătare sunt înţărcaţi.

Bârlogul de şacal nu este foarte adânc, dar este aşezat de obicei în locuri singuratice, în văgăuni cu mărăcinişuri şi alte locuri greu accesibile.

Ultima modificare de polooradea (24/01/10 21:55)


_______________________________________
multi o ard aiurea..
http://www.youtube.com/watch?v=WLAjvZ2wgUQ

24/01/10 21:51

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Rinocerul alb



Rinocerii fac parte din familia Pahiderme. Aceste animale prezintă următoarele caracteristici: sunt erbivore, masive, au pielea foarte groasă acoperită cu puţin păr, pântecul este voluminos iar picioarele se termină cu copite, fiind animale imparicopitate. Rinocerul prezintă unul sau două coarne.

Sunt 5 specii de rinoceri:

- rinocerul alb;
- rinocerul negru ( mai agresiv decît cel alb, se hrăneşte mai ales cu frunze din copaci, având buza superioară flexibilă şi ieşită în afară);
- rinocerul indian ( are pielea cenusie si foarte groasa, atârnând în cute grele şi acoperită din loc în loc cu mici excrescente, este dotat cu un singur corn, destul de scurt si traieste în câmpiile mlăştinoase din Nepal si nordul Indiei, unde se hraneste cu frunze, crengi si uneori fructe);
- rinocerul din Sumatra ( cele mai puţine exemplare );
- rinocerul javanez ( este, de asemenea, o rasa foarte puţin numeroasă, care totalizează numai 60 de exemplare, ce trăiesc doar în Indonezia şi Vietnam).

Rinocerii albi şi negri trăiesc pe  continentul african, iar celelalte specii pe continentul asiatic.

Rinocerul alb este cel mai mare mamifer terestru după cele trei specii de elefant. Denumirea sa stiinţifică este Ceratotherium simun, termen provenit din greaca veche, ce se traduce prin Bestia cu Corn si cu Nasul Lat.

Descriere

Rinocerul alb are trunchiul solid, gâtul scurt şi puternic, , capul mare, pieptul lat. În spatele cefei, alungită spre umeri are o masă de muşchi puternici, care ajută la susţinerea uriaşului său cap. Picioarele sunt scurte. Un mascul de rinocer alb poate ajunge la greutatea de 3 000 - 3 500 kg, lungimea corpului la 3- 4,2 m, iar înălţimea la umăr poate ajunge la 1,85 m. Botul este lat şi pe el se află cele două coarne. Prezintă păr doar în vârful cozii şi pe la marginea urechilor.

Coarnele rinocerului alb sunt impresionante şi sunt folosite ca arme, atât femelele cât şi masculii poartă aceste podoabe, dar ale femelelor sunt mai mici. Cornul din faţă este mai mare, având aproape 1 m, dar se spune că au fost văzute şi exemplare al căror corn ajungea la 1,5 m. cornul rinocerului nu are nicio parte osoasa, fiind alcătuit din cheratină, adică acea substanţă din care sunt alcătuite şi unghiile. Din păcate, coarnele reprezintă şi motivul pentru care rinocerii au fost vânaţi.

Acest animal are simţul mirosului foarte dezvoltat, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre văz. În alergare poate atinge 50 km pe oră.

Se reproduc odată la 2-3 ani, iar puiul este activ din prima zi. Începe să mănânce iarbă cam pe la 3 luni, dar suge până la un an, de aceea este dependent de mamă. Uneori stă pe lîngă aceasta pănă la vârsta de 4-5 ani, ceea ce face ca apariţia următorului pui să întârzie şi mai mult.Puiul rinocerului alb merge în faţa mamei, ca aceasta să-l aibă în permanenţă sub observaţie, pentru că paşte în câmp deschis.

Denumirea de "rinocer alb" nu vine de la culoarea pielii, care nu este albă, ci de la înţelegerea greşită a limbii engleze de către băştinaşi.

Trăind în savanele şi câmpiile din sud-estul Africii, se hrănesc cu ierburi mici. Consumă o cantitate mare de iarbă şi bea apă de două ori pe zi, dar la nevoie poate rezista chiar 5 zile fără să bea apă. Îi place să se scalde în noroi pentru a se răcori, în acelaşi timp pe pielea lui se formează o crustă groasă, care îl apără de insecte şi îl protejează de razele soarelui prea fierbinţi.

Rinocerii albi se adună în grupuri de câte 14 indivizi, în grup prdominând femelele. Masculii adulţi sunt solitari şi devin agresivi când masculii tineri se apropie de femele. Masculii bătrâni îşi petrec o mare parte din timp marcându-şi teritoriul, fiind foarte posesivi. Se pare că mai sunt în viaţă sub 7000 de rinoceri albi.

Spre deosebire de celelalte specii de rinoceri care sunt pe cale de dispariţie, cel alb are şanse de supravieţuire. Pentru a îndepărta pericolul dispariţiei, oamenii de ştiinţă s-au gândit să folosească clonarea. Experimentul vizează păstrarea şi transmiterea genomului unui rinocer alb nordic care traieste în captivitate, cu ajutorul unei tehnici care combina celule epiteliale ale acestui exemplar cu celule embrionare ale unui "var" apropiat, rinocerul alb sudic, specie care nu este chiar atat de amenintata. Puii rezultaţi vor fi "himere" (animale care nu ar putea aparea pe cale naturala) în al căror organism sunt combinate celule ale ambelor subspecii.


sursa: http://www.anidescoala.ro/Rinocerul-alb.html

Ultima modificare de antonela (27/01/10 14:12)


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

27/01/10 14:11

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Ursul polar ( Ursus maritimus )



Urşii polari sunt stăpânii ţinutirilor îngheţate din zonele arctice. Ursul alb este considerat cel mai mare mamifer carnivor care trăieşte pe pământ. Deoarece trăieşte într-unul dintre cele mai potrivnice, mai reci şi mai pustii ţinuturi, pe banchizele de gheaţă, acest animal a trebuit să se adapteze pentru a supravieţui. Regiunea arctică a Cercului Polar reprezintă o adevărată încercare pentru orice vieţuitoare care îşi alege aici habitatul. Ursul polar a trebuit să lupte nu numai cu clima şi frigul înfricoşător, dar şi cu eschimoşii care îl vânează pentru carnea şi blana sa.

Deoarece numărul acestor animale scăzuse la un moment dat destul de mult, ţările ale căror ţinuturi îl găzduiau au dat legi de protecţie, de limitare a vânătorii, stimulând totodată cercetarea în acest domeniu.

Descriere

Sunt animale masive, cu blana de culoare alb-gălbuie. Femelele cântăresc aproximativ 300 kg, dar masculii pot cântări dublu sau chiar mai mult. Au o lungime de 2,5 - 3 m, iar când merg în patru labe capul ajunge la inălţimea de 1,5 m. Picioarele se termină cu gheare scurte şi ascuţite.

Hrănire

Pentru a rezista în aceste condiţii climatice deosebit de aspre, un urs ar trebui să mănânce peste 2 kg de grăsime pe zi. Ei vanează foci, hrana lui preferată, dar când nu are noroc la vânătoare se mulţumeşte şi cu leşuri de morse sau leşuri de balene. Uneori vânează mici mamifere, păsări şi ouăle acestora, rozătoare. În ultimă instanţă apelează şi la fructe de pădure, dar aceasta este o soluţie de circumstanţă.

Dar focile reprezintă principala lor hrană. Ursul polar are mirosul foarte bine dezvoltat, el îşi simte prada de departe. Aşteaptă cu răblare ca foca să se ridice la suprafaţă penru a respira şi atunci se repede fulgerător şi o prinde cu dinţii săi puternici. Vânătoarea nu este uşoară pentru că şi focile sunt agile şi simt pericolul. Uneori ursul este cel care, cu capul lui puternic, sparge gheaţa acolo unde simte că se află o focă. Amândouă animalelel sunt foarte bune înotătoare şi de aceea lupta e pe viaţă şi pe moarte. Foca scapă numai dacă are timp să se scufunde la adâncimi mari, unde ursul nu poate ajunge. De multe ori pescarii de foci găsesc pe pielea acestora urmele colţilor uriaşului alb.

Deplasare

În perioada de vară, când gheţurile se topesc, urşii albi se deplasează spre nord, iar iarna, când gheţurile înaintează spre sud, se deplasează şi ei în aceeaşi direcţie. Apele cu gheţuri plutitoare sunt locurile lor preferate, deoarece aici pot vâna mai uşor. Fiind foarte buni înotători ( 10 km pe oră ) pot parcurge pe apă distanţe foarte mari, chiar şi 100 km, fără să obosească. Se deplasează mai greu pe gheata alunecosă, dar prin zăpadă aleargă repede, în ciuda masivităţii lor. Se pot căţăra pe stânci de gheaţă şi coboară de acolo folosind picioarele din faţă drept frână.

Înmulţire

Dacă masculii sunt activi tot anul şi îşi construiesc adăposturi temporare doar în perioadele cand vremea se înrăutăţeşte foarte tare, femelele hibernează în barloguri adânci şi largi, bine adăpostite, de obicei pe un versant greu accesibil. În perioada de hibernare se nasc şi puii, de obicei 2, dar pot fi şi mai mulţi. Ursoaica naste la 3-4 ani o data. Ursuleţii cântăresc la naştere doar 700g, dar cresc foarte repede, în primele 3 luni ajungând până la 12 kg. La început se hrănesc doar cu laptele mamei, rămânând cu aceasta până la cel puţin 2 ani. Ursoaica este o mamă foarte grijulie, apărandu-i de toate pericolele, inclusiv de atacurile adulţilor masculi. Tot mama îi învaţă să vâneze. Ursii albi traiesc in medie 35-40 ani.

Adaptări la mediu:

- blana groasă, formată din fire de păr goale pe dinăuntru, foarte deasă, formând un bun izolator;
- stratul de grăsime de sub piele, tot un bun izolator;
- culoarea albă asemenea zăpezii, pentru a se camufla;
- ghearele scurte şi ascuţite, tocmai bune pentru a sfâşia prada şi a nu aluneca;
- păr pe tălpi, care nu permite alunecarea.

Deşi este un animal crud ( altfel nu ar supravieţui ), oamenii au un sentiment de simpatie faţă de urşii polari. Este foarte cunoscută şi îndrăgită cartea "Fram, ursul polar", de Cezar Petrescu, al cărei erou este un urs alb, inteligent şi bun.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Ursul-polar-U ... timus.html

Ultima modificare de antonela (28/01/10 15:13)


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

28/01/10 15:12

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Cangurul



Cangurul face parte din categoria mamiferelor inferioare. Trăieşte Ă®n Australia, Tasmania şi Noua Guinee, Ă®n regiunile Ă®n care cresc multe ierburi, dar şi Ă®n regiunile stâncoase cu ierburi şi arbuşti. Este activ ziua şi preferă să trăiască Ă®n cârduri.

Are Ă®nălţimea de la 0,9 m până la 3 m şi masa de la 3 kg până la 100 kg, Ă®n funcţie de specie şi de sex. Culoarea blănii este Ă®n funcţie de specie şi de anotimp: cenuşie, brună, brună-roşietică, brună-gălbuie, albăstră-deschisă sau neagră. Au vederea şi auzul foarte bune.

Cangurul are un aspect deosebit. Membrele lui anterioare, pe care le foloseşte la apucarea hranei se termină cu cinci degete, Ă®n timp ce membrele posterioare se termină cu patru degete. membrele posterioare sunt mai lungi, puternice şi musculoase.

Se deplasează făcând salturi mari, prin Ă®ntinderea bruscă a membrelor posterioare, Ă®n timp ce membrele superioare le ţine strânse la piept. Salturile pot atinge lungimea de 8 metri şi Ă®nălţimea de 2-3 metri. Nu este de mirare că acest animal se poate deplasa cu viteza de peste 50 km la oră. ĂŽnoată foarte bine iar Ă®n caz de pericol se apără cu membrele superioare. CĂ®nd stă se sprijină pe membrele posterioare şi pe coadă.

Este un animal ierbivor, hrănindu-se cu ierburi, frunze, fructe. Uneori pătrunde pe terenurile cultivate, producând pagube.

Dar ceea ce Ă®l face deosebit este prezenţa pugii marsupiale. Puii, insuficent dezvoltaţi la naştere, au aspectul unui vierme, de 2-3 cm lungime. De aceea stau mai mult timp Ă®ntr-o pungă care se află pe pântecele mamei, aici găsindu-se şi glandele mamare. Astfel puiul stă la adăpost de primejdii si cu hrana asigurată timp de 8 luni. Abia după aceea părăseşte punga marsupială dar stă pe lângă mama lui şi la orice primejdie se ascunde Ă®n marsupiu.

Se consideră că femelele pot fi gestante Ă®n cea mai mare parte a vietii tocmai pentru că naşterea puilor are loc destul de devreme, iar apoi se dezvolta Ă®n marsupiul mamei. Femela poate fi gestanta din nou Ă®n timp ce ultimul nou-nascut se afla Ă®nca Ă®n marsupiu. Şi desi mama-cangur poate opri dezvoltarea fătului pâna ce puiul mai mare este gata să paraseasca marsupiul, Ă®n cazul Ă®n care al doilea pui se naste, corpul femelei de cangur poate produce doua feluri de lapte, unul pentru puiul nou-nascut, celalalt pentru puiul mai mare.

Majoritatea cangurilor stau pe sol, dar există şi canguri care stau Ă®n copaci, denumiţi tree-kangaroo. ĂŽn prezent se cunosc 17 specii de canguri-de-copac. Locurile Ă®n care se găsesc aceşti canguri sunt pădurile tropicale dense din nord-estul statului Queensland aflat Ă®n Australia.

Este vânat pentru carne şi piele.Cangurul nu este singurul animal cu marsupiu. Există vulpea marsupială, lupul marsupial, cărtiţa marsupială, veveriţa marsupială, ursul marsupial, şobolanul marsupial, pisica marsupiala.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Cangurul.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

30/01/10 17:03

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Rasul ( Linx linx )



I se mai spune «pantera ţinuturilor nordice», datorită apucăturilor sale de feroce carnivor. Zoologii l-au numit Lynx lynx. Este cel mai mare felin din ţara noastră. Atinge 75 cm înălţime, 1,10—1,30 m lungime şi 30—40 kg. Trăieşte doar pe continentul euroasiatic, mai ales în ţările fostei Iugoslavia, in România, Polonia, Peninsula Scandinavă şi unele ţări din fosta U.R.S.S. Mai rar este întâlnit în Elveţia, Peninsula Iberică. În Carpaţi, unde-i ocrotit, este considerat fala munţilor.

Râsul arată ca o pisică mare, cu picioare lungi, coadă scurtă, de parcă e retezată, cap relativ mare şi corp puternic. În urechile-i ascuţite are smocuri de păr, ca nişte pămătufuri. Pe obraji părul îi creşte abundent, ca nişte favoriţi, imprimând feţei un aspect de rînjet; de aici îivine şi numele de «râs». Blana are culoarea ruginie, smălţată cu pete cafeniu-închis; pântecele este mai albicios. Labele îi sunt înarmate cu gheare ascuţite ca acele, pe care le trage în teci, ferindu-le de uzură; le foloseşte doar când atacă prada sau când se caţără prin copaci. În apă înoată destul de bine.

Ca orice felin sălbatic este setos de sânge şi atacă orice vietate ce-i iese în cale: de la şoareci până la ciuta de cerb şi de la pasărea cât de mică până la cocoşul-de-munte. Nimic nu iartă. Au fost cazuri când a atacat vite mari şi chiar omul. Văzul şi auzul, mai dezvoltate decât mirosul, îl ajută să-şi găsească uşor victima.

Ascuns prin pomi, aşteaptă la trecători să-i pice prada. Când se apropie, se aruncă cu iuţeala fulgerului în ceafa ei făcînd sărituri de cîte 6 m. Dacă animalul e mare şi voinic fuge cu el în spate, căutând să-1 zvârle, frecându-se de crengile mărăcinişurilor sau de ramurile joase ale arborilor. Totul este în zadar, pentru că «pantera» şi-a înfipt bine ghearele şi colţii în ceafa lui. Epuizat de alergătură, dar mai ales din cauza sângelui pierdut, animalul cade istovit, pradă agresorului.

Mai întîi fiara îi mănâncă măruntaiele, creierul, şi-i bea sângele. Dacă s-a săturat pleacă, dar se reîntoarce când i se face foame şi consumă şi restul.

Ca urmare a ferocităţii sale şi a pagubelor ce le aduce, râsul a fost vânat pretutindeni, numărul lui împuţinându-se mult. Răspândit în trecut în ţara noastră, din Munţii Banatului până în cei ai Rodnei, râsul s-a rărit treptat, mai ales după primul război mondial, când — prin vânat şi momeli otrăvite — s-a dus o adevărată campanie împotriva lui. Astfel, în al cincilea deceniu al secolului trecut abia dacă mai existau 500—600 de exemplare. Măsurile severe luate de Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii a stăvilit exterminarea la care fusese sortit, aşa că «pantera Carpaţilor» a început să-şi refacă treptat efectivul.

Râsul trăieşte mai ales prin pădurile de munte greu accesibile, cu obstacole naturale formate din râpi şi prăpăstii, ori în regiunile stâncoase, înalte de peste 700 m, dar poate fi întâlnit şi mai sus, în zona subalpină. În perioada de reproducere scoate ţipete stridente, ce se aud de la mari depărtări, băgând groaza în animalele mici. La manie "pantera Carpaţilor" urlă şi scuipă, iar când e mulţumit toarce ca pisica.

Primăvara femela naşte 2—3 pui într-un culcuş pregătit prin scorburi sau prin crăpăturile stâncilor. Ca şi pisoii, puii râsului deschid ochii la vreo două săptămîni de la naştere. La început cresc încet, sunt jucăuşi, dar până în toamnă ajung aproape de talia părinţilor.


sursa: http://www.anidescoala.ro/Rasul-Linx-linx.html

Ultima modificare de antonela (03/02/10 12:51)


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

03/02/10 12:47

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Antilopele gnu



Antilopa gnu(Connochaetes gnu) este un animal cu adevarat fascinant, prin înfatisarea si comportamentul sau. Chiar daca zoologii l-au considerat ca facând parte din familia antilopelor, gnu nu are nimic în comun cu înfatisarea clasica a acestora, poate doar salturile fantastice pe care este capabil sa le faca.

Corpul sau pare format din parti provenite de la alte animale. Gnu are o alura masiva, care da impresia de forta, de putere. Partea din fata este mai înalta, umerii fiind solizi si mai înalti decât crupa.Din aceasta cauza spatele este înclinat, iar înaltimea în partea din fata a greabanului poate ajunge pâna la 1,4 m. Un gnu poate sa cântareasca în jur de 250 kg.

Capul este asemanator cu al cerbului, coarnele sunt curbate, ca ale boului moscat. Are coama si coada asemeni calului si un barbison ca de tap. Trupul este zvelt, ca al zebrelor, iar picioarele fine ne amintesc de cele ale cerbului. Capul pare disproportionat în raport cu trupul. Corpul este acoperit cu par cenusiu spre albastru. Pe spate sunt câteva dungi mai întunecate, dar acestea dispar spre partea posterioara a corpului.

Coama si vârful cozii difera din punct de vedere al coloritului fata de restul corpului, fiind de culoare castanie. Animalul se deplaseaza cu botul îndreptat spre sol, cu toate acestea vede foarte bine în jur, deoarece ochii sunt asezati pe orizontala. Femela nu se deosebeste prea mult de mascul, aceasta este putin mai mica si are coarnele mai mici.

Atunci când sunt atacati de pradatori se anunta intre ei prin diferite semnale.
Se pare ca denumirea de "gnu" a fost data de localnici si este în legatura cu mugetul pe care animalele din turma îl scoteau si care se auzea de departe. Se spune ca aceste antilope simt de departe ploaia.

Cele mai numeroase turme de antilope albastre traiesc pe teritoriul Tanzaniei, la granita acesteia cu Kenia ( Africa ). Aici este o zona de savana tropicala, unde traiesc foarte multe specii de animale ( erbivore, carnivore, reptile, pasari ). O turma de gnu poate avea între 20 si 200 de animale, iar in momentul migratiei toate turmele pot totaliza 1,3 milioane capete.

La sfârsitul anotimpului ploios aceste turme se îndreapta în cautare de hrana spre N-V, patrunzând pe teritoriul Kenyei. Drumul parcurs este primejdios, multe antilope nemaiajungând la destinatie. Calatorind împreuna, antilopele se apara mai usor de pradatorii mari. Tatal-gnu îsi apara familia cu mult curaj si devotament neezitând sa-si puna propria viata în pericol. Este un animal inteligent, cauta mai întâi sa tina piept dusmanului, scotând un fornait caracteristic pentru a-si speria adversarul. Daca îsi da seama ca nu poate face fata, foloseste cealalta arma a sa, viteza în alergare. Vânatorii povestesc despre aceaste antilope ca, desi grav ranite, continua sa alerge pe distante mari pentru a se salva.

Exista si antilope gnu cu coada alba.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Antilopele-gnu.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

04/02/10 15:22

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Cainele-raton



Cainele raton face parte din familia canidae si este originar din Asia de est, traieste in Japonia, Siberia de sud-est si Manciuria. Prefera zonele impadurite sau muntoase. A fost introdus in Europa in anii 50 ajungand pana in Scandinavia. Nu este un caine autentic, face parte dintr-un gen extinct, nyctereutes. In Japonia poarta numele tanuki si face parte din folclorul local, fiind foarte des regasit in arta statuara. In Asia cainele raton este crescut pentru blana lui bogata.

La maturitate poate atinge o lungime de 65cm, o greutate cuprinsa intre 4 si 10kg. Au dintii mai mici decat cei ai cainilor. Isi arcuiesc coada ca un fel de litera u pentru a-si arata dominanta.

Media de viata in salbaticie este de 3 sau 4 ani iar in captivitate pot ajunge pana la 11 ani.

In general fac cate 5 pui pe care-i cresc pana la 10 luni, dupa care acestia pleaca spre vest pentru a-si intemeia o familie. Perioada de gestatie dureaza 2 luni, timp in care masculul va aduce hrana perechii sale. De asemenea va continua sa aibe grija de pui inca 2 luni dupa nastere. Parintii raman impreuna toata viata.

Dieta lor este omnivora, consta in soparle, broaste, pasari dar si seminte si fructe. Cei care traiesc langa mare mananca crabi.

In general sunt solitari, nu se aduna in haite ca ceilati caini. Prefera sa evite confruntarile cu alte animale. Iarna, intre noiembrie si aprilie, datorita parului lung si bogat intra intr-un fel de hibernare, isi scad temperatura corpului si consuma grasimea acumulata. Daca iarna este mai blanda se deplaseaza in cautarea mancarii. Sunt animale nocturne.

Pe teritoriul lor stabilesc latrine care sunt respectate. Spre deosebire de caini, cainele-raton nu latra, scot cateva sunete.

sursa: http://www.zooland.ro/Cainele_raton-5146.html

Ultima modificare de antonela (05/02/10 16:48)


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

05/02/10 16:47

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Chitoranul (Sorex)



Genul Sorex include mamiferele insectivore din familia soricidelor, adica marea majoritate a soarecilor comuni din Eurasia, din America de Nord si  din partea de nord a Americii de Sud (circa 60 de specii). Membrii acestui gen, cunoscuti si sub denumirea de soareci cu coada lunga, sunt reprezentantii clanului Soricini, apartinand subfamiliei Soricinae (soareci cu dintii rosii).

Animalele au botul lung; urechile mici si scurte, deseori greu vizibile. Dintii, in numar de 32, sunt ascutiti si au virful rosu; corpul de 30 pana la 90 mm. lungime, este acoperit cu blana cenusie-bruna; iar glandele olfactive sunt situate pe partea laterala a corpului. Chitoranii au, in general, vederea foarte slaba, fapt pentru care, pentru a-si localiza prada (insecte), se folosesc, in special, de miros si de auz. Unele specii folosesc ecolocatia (modalitate de orientare si de reperaj, cu ajutorul ultrasunetelor; procedeu denumit si biosonar, prin care anumite animale, precum: soarecii, liliecii si cetaceele, localizeaza si identifica alte animale sau obiecte cu ajutorul ecoului produs de aceastea). Deseori, deosebirea dintre speciile de Sorex este dificila, singura modalitate de a le diferentia fiind examinarea amprentei dentare.

In tara noastra traiesc doua specii de chitoran - chitoranul comun (Sorex araneus) si chitoranul mic (Sorex minutus) . Chitoranul comun, cea mai populara specie, poate fi intalnit, de asemenea, si in nordul Europei si in Marea Britanie, cu exceptia Irlandei. Masoara pana la 82 mm lungime si are o greutate de maximum 12 grame. Poate fi recunoscut datorita blanii sale catifelate, de culoare maro. Partile inferioare ale corpului au un colorit mai palid. Chitoranul comun are ochii mici, botul ascutit si mobil si dintii rosii in varf. Durata de viata a acestuia este de aproximativ 23 de luni. Se hraneste cu insecte, dar si cu paianjeni, melci, soareci mici si viermi.

Perioada de imperechere incepe in luna aprilie si se sfarseste in septembrie, “punctul cuminant” fiind atins in timpul verii. Dupa o perioada de gestatie de 24-25 se zile, femela fata 5-7 pui (de 2-4 ori pe an), care devin pe deplin independenti dupa 25 de zile. Perioada de imperechere este singurul timp pe care chitoranii comuni prefera sa-l petreaca in compania cuiva, in rest ducand o viata solitara. Puii obisnuiesc sa formeze caravane in spatele mamei lor, primul pui apucand-o de coada cu dintii, ceilalti cinci sau sase tinandu-se strans, fiecare de coada celui din fata. In caz de primejdie, sirul de chitorani se retrage rapid intr-un loc sigur.

Chitoranul mic sau chitoranul pigmeu (Sorex minutus) este raspandit in nordul Eurasiei, fiind si singurul soarece nativ din Irlanda. Este activ pe tot parcursul zilei, dar si noaptea si locuieste in tufe si arbusti, hranindu-se cu insecte si cu nevertebrate. Cantareste circa 4 grame si prezinta una dintre cele mai mari rate metabolice dintre toate animalele - aceasta insemnand ca trebuie sa se hraneasca la intervale regulate de timp (aprox. o data la doua ore). Sezonul de reproducere dureaza din aprilie si pana in august. Femelele fata, de regula, 2 pana la 8 pui pe care ii ingrijeste intr-un cuib subteran. Deoarece perioada de gestatie este de doar trei saptamani, acestea pot avea pana la cinci pui intr-un an, cu toate ca durata de viata a unui chitoran pigmeu este foarte mica - depasind cu putin 15 luni.


sursa: http://www.zooland.ro/Chitoranul__Sorex_-6479.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

06/02/10 17:16

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Pisica africana


                               
Mai putin cunoscuta in lumea stiintifica, fiind, in schimb, subiectul multor superstitii in triburile africane, pisica aurie este un animal robust, de doua ori mai mare decat pisica domestica.

Triburile de pigmei din Camerun, de exemplu, obisnuiesc sa poarte asupra lor coada acestei pisici, atunci cand merg la vanatoare de elefanti, avand credinta ca talismanul le va purta noroc. De asemenea pielea pisicii aurii este folosita in unele regiuni in ritualul de circumcizie.


In ciuda numelui, blana este de culoare portocaliu-rosiatica sau gri-sepia si variaza de la exemplar la exemplar, putand fi vargata in totalitate, pe alocuri sau deloc. La specimenele crescute in captivitate s-a observat ca nuanta blanii se schimba de la gri la rosu si invers, ceea ce se presupune ca se intampla si pisicilor care traiesc in salbaticie.

Gatul, pieptul si partile inferioare sunt albe, iar burta este acoperita cu pete inchise la culoare. Fata rotunda este prevazuta cu un bot plat, iar urechile mici, boante si fara mot sunt negre pe partea din spate. Masculii sunt mai mari decat femelele.


Pisica africana aurie traieste in padurile tropicale si in regiunile ecuatoriale din Africa, Senegal, Sierra Leone si Liberia, Congo, Angola, estul Ugandei si Kenia. Este cunoscuta si sub denumirea de "sora leopardului", localnicii fiind de parere ca se trage din acest animal.

Face parte din familia Felidae, genul Profelis al carui nume provine din grecescul "pro" - inainte si cuvantul latin "felix" - pisica - din acest punt de vedere putand fi considerata ascendenta pisicilor domestice actuale.


Despre Profelis aurata nu se cunosc foarte multe date. Se stie ca este un pradator terestru, care vaneaza indeosebi noaptea si foarte rar ziua. Se hraneste cu mamifere de dimensiuni mici, cum sunt iepurii si soarecii si cu diverse pasari pe care le jumuleste inainte de a le manca.


Sunt animale solitare si, asemenea celorlalte feline, au teritorii definite, pe care le marcheaza cu urina sau cu materii fecale. Femelele tinute in captivitate au nascut unul sau doi pui, dupa o perioada de gestatie de 75 de zile. Ochii acestora s-au deschis dupa 6 zile, urmand apoi o dezvoltare rapida. La 13 zile de la nastere micutii pot merge, iar dupa 40 de zile sunt capabili sa manance animale intregi.


sursa: http://www.zooland.ro/Pisica_africana_a ... -5722.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

07/02/10 14:53

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Asinul salbatic



Daca in era tertiara marea familie a cailor (Equidae) cuprindea mai multe genuri, in zilele noastre ea este reprezentata numai de unul singur, avand mai multe specii. In timp, stamosul calului a suferit cateva modificari, legate de dentitie si de scheletul piciorului.

Cele cinci degete initiale s-au transformat intr-o copita scurta, latita, prin atrofierea treptata a degetelor laterale si dezvoltarea si intarirea degetului din mijloc.

Desi sunt foarte asemanatori intre ei, reprezentantii genului Equus se impart in trei categorii distincte: caii veritabili (Equus), zebrele vargate sau caii tigrati (Hippotigris) si magarii uniform colorati (Asinus).


Asinii salbatici au culoarea cenusie si traiesc in Africa, in regiunile nord estice de coasta, in acele parti in care nu sunt zebre. Urechile le sunt lungi, ridicate in sus, iar coada subtire si paroasa are varful in forma de ciucure. In comparatie cu magarul nostru domestic (E. asinus), magarii salbatici cenusii se impart in doua subspecii:  magarul salbatic nubian (E. A. africanus) si magarul salbatic somalian (E. A. somaliensis).

Prima subspecie, magarul salbatic nubian, este mai mic, are o inaltime la greaban de 1.15 m si o blana uniform colorata in galben cenusiu, iar in lungul spatelui  o dunga inchisa, care formeaza, impreuna cu o dunga scurta transversala, o cruce peste greaban (crucea dorsala). Daca in forma salbatica aceasta specie s-a stins, o regasim astazi prin urmasii sai, magarii domestici, raspanditi in toata lumea.


Pe coastele Somaliei si in Tara triburilor Gala, undeva in Golful Aden, traieste magarul salbatic somalian, mai mare ca dimensiuni, inalt de 1.40 m., de culoare rosiatica cenusie. Nu prezinta crucea dorsala, ca in cazul cealalata subspecie, insa ca particularitate picioarele lui subtiri au benzi transversale.

Acesti magari salbatici sunt extrem de putin pretentiosi, traiesc in sesurile pietroase, lipsite de apa si cu vegetatie saraca. Sunt foarte vioi, spre deosebire de magarii domestici, domoli si indiferenti. Traiesc in cete de cate 5-20 de indivizi, conduse de o iapa batrana.


Magarii salbatici din Asia se deosebesc de cei din Africa, in special prin culoarea mai deschisa si urechile lor mai scurte. Spatele le este, de obicei, galben cafeniu si prezinta de-a lungul spinarii o dunga neagra sau neagra cafenie, fara crucea dorsala. Partea ventrala a corpului este de culoare deschisa, in mare parte aproape alba. Burta, botul si partea interna a picioarelor sunt, de asemenea, albe.

Traiesc in cete mici, in regiunile pustii si inalte de stepa ale Tibetului. Se catara pe munti cu cea mai mare repeziciune, fara sa se poticneasca. Fiind animale fricoase, au in permanenta o “paza”, care sta la o distanta de 100-200 m de cireada, iar in caz de pericol se retrage pe nesimtite spre ai sai, ii previne si pornesc impreuna in trap sau in galop.


Printre magarii salbatici din Asia se numara: kiangul (E. kiang), care traieste in Kasmir si Tibet, cularul (E. hemionus), raspandit in stepele Siberiei de sud, Turkestan, Mongolia si China de nord vest si onagru (E. onager), din Siria si nordul Arabiei. Acestia din urma sunt cei mai mici si prezinta culorile cele mai deschise. Capul, gatul si picioarele sunt aproape complet albe. Este amintit in Biblie si in scrierile greco-romane.

sursa: http://www.zooland.ro/Asinul_salbatic-5429.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

13/02/10 09:41

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Pisica Pallas


                               
Pisica Pallas, o specie de pisica salbatica, a fost descoperita in zona Marii Caspice, in sec. 18, de catre Peter Pallas, care i-a dat si numele, fiind considerata initial ascendenta pisicilor persane, datorita conformatiei fetei.  Este, de asemenea, cunoscuta si sub numele de Manul.

Dimensiunile acestei feline sunt aproximativ egale cu cele ale unei pisici domestice: 60 cm lungime, exceptand coada, lunga de 25 cm si greutatea medie de 3,6 kg. Corpul este acoperit cu o blana lunga de culoarea nisipului sau in nuante de gri, cu dungi verticale albe, care, desi nu sunt clar vizibile din cauza blanii bogate, ii confera un aspect "brumat". Picioarele ii sunt scurte si groase, in comparatie cu marimea corpului. Capul mic are un guler facial vargat, iar fata ii este aproape plata. Coada dungata prezinta inele de culoare inchisa/intunecate la baza si la varf; marcaje similare pot fi remarcate pe partea dorsala a corpului.

Pisica Pallas prezinta cateva caracteristici, care o diferentiaza net de celelalte feline, cea mai frapanta dintre acestea fiind forma rotunda a pupilelor. Picioarele ii sunt extrem de scurte, partea dorsala a corpului este voluminoasa, iar blana este lunga si deasa. Combinatia dintre constitutia solida a corpului si blana deasa ii confera un aspect energic si elegant. Blana isi schimba culoarea in functie de anotimpuri, astfel iarna este gri, iar modelele sunt mai putin vizibile. Urechile dispuse lateral, acoperite cu par o fac sa semene cumva cu o bufnita.

Sezonul de imperechere dureaza aproximativ 42 de zile, insa femelele sunt receptive numai 26-42 de ore. Sunetele scoase de pisicile Pallas in aceasta perioada seamana cu tipetele bufnitelor. Dupa imperechere, urmeaza o perioada de gestatie de 9-10 saptamani, dupa care pisica Pallas naste 5-6 pui, in luna aprilie sau in luna mai a anului. Acestia au o blana pufoasa, de culoare gri.

Pisicile Pallas sunt, in general, animale nocturne, putin sociabile, care dorm in mici pesteri sau in zone pietroase, uneori folosind adaposturile abandonate de alte animale. Se hranesc cu mamifere de dimensiuni mici, in general cu rozatoare sau cu pasari

Manul poate fi intalnit, in prezent, din Iran pana in sudul Asiei si in unele parti ale Chinei. Pentru o lunga perioada de timp animalul a fost vanat pentru blana sa deasa, insa acum este protejata in multe regiuni, in special in China.

sursa: http://www.zooland.ro/Pisica_Pallas__Ot ... -5719.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

14/02/10 14:59

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
VIEZURELE (Meles meles)



Denumit si bursuc, membru al familiei Mustelidae, viezurele este un mamifer plantigrad, bine reprezentat in tara noastra, dar r?spândit si in cea mai mare parte a Europei, cu excep?ia jumatatii nordice Scandinaviei, a insulelor Sicilia, Sardinia, Corsica ?i Baleare.

Viezurele este un animal de talie mica, cu o lungime a corpului de 70-80 cm. De asemenea viezurele prezinta o coada de 18-20 cm. In?l?imea la greab?n este de 30 cm si poate atinge o greutate de 10-20 kg.

Blana viezurelui are peri lungi, g?lbui la baz?, negri la mijloc, sur-albicio?i catre varf. Pe spate este alb-sur, înspicat cu negru, trecând în ro?cat pe laturile corpului ?i coad?. Pe abdomen ?i picioare bursucul este negru-cafeniu. Capul ?i gatul sunt dungate longitudinal cu alb. Coada e scurta, stufoasa, de culoare deschisa, sub care se afla o glanda cu secretie dezagreabila, probabil pentru indepartarea dusmanilor, cand e urmarit. Dimorfismul sexual nu este foarte evident, femela prezentand doar nuante ale blanii mai deschise si dimensiuni generale mai reduse. Se întalnesc foarte rar bursuci complet albi sau albi cu pete castanii întunecate. Urmele viezurelui sunt caracteristice, usor de recunoscut, avand la membrele anterioare gheare mai lungi (cca 2,5cm) pe cand cele de la membrele posterioare nu depasesc 2cm;adeseori, urmele lasate de labele anterioare sunt acoperite numai partial de cele posterioare.

Longevitatea viezurelui este de circa 15 ani. În privinta glasului manifest?rile sale sunt diferite: mormaie, pufaie cand este atacat; in perioada imperecherii scoate un tipat patrunz?tor.

Habitatul viezurelui este oarecum suprapus peste cel al vulpii, si este constituit de obicei din zonele de deal si campie, precum si marginea p?durilor subcarpatice aflate în apropierea terenurilor cultivate. Sap? o vizuin? cu 4-8 ie?iri, pe versan?ii însori?i ai colinelor împ?durite sau pe povârni?uri sterpe din câmpie, îns? întotdeauna în locuri mai retrase.

Omnivor fiind, hrana sa este constituita din r?d?cini, jir, ghind?, diferite semin?e, porumb, struguri, fructe de padure, melci, insecte, rame, pui de iepuri, pasari, oua. Ii place si mierea de albine. Toamna consuma multe fructe, in special de padure, precum si cartofi, sfecla, porumb si alte cereale, ingrasandu-se excesiv, pregatindu-se astfel de iernat. Fiind consumator de oua si pui din cuiburi si de pe sol, e foarte pagubitor in fondurile de vanatoare unde se face o cultura intensiva a fazanului sau a potarnichilor.

Viezurele este un animal cu activitate preponderant crepusculara si nocturna. Cea mai mare parte a timpului o petrece în vizuina. Pe timp frumos iese din cand in cand s? bea apa, dar ii place sa se si scalde. Iarna viezurele intra intr-o semihibernare, somnul de iarn? fiind întrerupt des. Dintre simturi, auzul e foarte dezvoltat, mirosul de asemenea, in timp ce vazul e slab.

Viezurele este in general un animal solitar, teritorial, masculul cautand femela doar in perioada imperecherii. Sunt insa intalnite si cazuri in care viezurii constituie colonii, conduse de o pereche conducatoare, de principiu, aceasta pereche fiind singura ce are dreptul de a se reproduce.

Maturitatea sexuala este atinsa la varsta de un an ?i jum?tate. Imperecherea are loc prin iulie-august. Femela fata o singur? dat? pe an, prin februarie-martie, 3-5 pui, orbi, care v?d dup? 9 zile ?i devin independen?i dup? o jum?tate de an.

Perioada legala de vanatoare este cuprinsa intre 1 august si 31 martie.

Metodele de vanatoare admise sunt panda si dibuitul, dar se practica si metoda vanarii la vizuin? cu caini special dresati, dar în astfel de situa?ii este necesar? saparea unei gropi de acces la locul în care viezurele este fixat de caini în subteran. Viezurele poate fi vanat cu arma cu tevi lise (atat cu alice de 3-5 mm cat si cu proiectil unic) precum si cu arma cu tevi ghintuite, de preferat in calibre mici. In peregrinarile sale, isi pastreza cararile si trecatorile; totusi se recomanda ca vanatorul aflat la panda sa nu traga focul la distanta mai mica de 50 m de intrarea in vizuina, deoarece, daca va fi numai ranit, animalul se refugiaza inauntru.


Trofeul conventional il constituie craniul, iar neconventional smocul de par lung din coama ori blana intreaga.

Blana animalului, argasita in bune conditiuni si incadrata in postav verde, este un obiect valoros si o amintire placuta in locuinta vanatorului.
De asemenea, grasimea sa, dupa ce se topeste, constitue o unsoare exceptionala ptr. piele si in primul rand ptr. bocancii vanatorului, protejandu-i impotriva umezelii.


sursa: http://www.vinatoare.ro/index.php?page=16


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

23/03/10 14:05

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Ursul brun



Ursus arctos, deşi răspândit în toată regiunea holarctică, pentru români ursul brun este un animal prin excelenţă românesc.

Prezent în folclor din cele mai vechi timpuri, amintit de Mircea Eliade ca totem al unora dintre călugării luptători daci, ursul a devenit o figură legendară, privit cu teamă şi admiraţie chiar şi de orăşeni.

Animal deosebit de puternic, aparţinând familiei Urside, ursul brun românesc - privit de mulţi biologi ca sub-specie încă neînregistrată - are un corp de până la 2,5 m lungime, o înălţime la greabăn de până spre 1,5 m şi o greutate maximă de 600 kg. Este un animal plantigrad, iar ghiarele nu sunt retractile, imprimându-se în mers odată cu talpa şi degetele.

Denumirea ştiinţifică a cunoscut numeroase variaţii. Cea în uz la ora actuală este Ursus arctos arctos, Linne, 1785.

Ursul brun are o blană deasă, mult apreciată, cu două rânduri de peri, spicul şi puful. Deşi culoarea de bază este cea brun-cafenie, variaţiile sunt dosebit de mari, de la urşi roşcaţi la cei aproape negri. Unele exemplare prezintă pete albe la baza gâtului, formând uneori un adevărat guler, asemănător cu cel al ursului gulerat de Himalaya.

Dentiţia este tipică de omnivor, cu canini puternici şi molari rotunjiţi.

În România, ursul brun se găseşte din cele mai vechi timpuri. Până în prima jumătate a sec. XIX se găsea în întreaga ţară, din Delta Dunării până în Carpaţi. Din păcate, a fost exterminat din zonele de câmpie, pentru a nu împiedica agricultura extensivă şi creşterea extensivă a vitelor, pescuitul extensiv şi alte practici similare din secolul XIX.

Cu toate că este retras în Carpaţi, ursul îşi găseşte în România cel mai prielnic adăpost din Europa. De fapt se pare că România deţine la ora actuală, cu cca. 5000 de exemplare, cel mai mare efectiv european de urs brun, care este de circa 14000, în afară de Rusia.

Ursul brun mai este răspândit de asemenea, în America de Nord (Alaska, Canada), cât şi în Rusia, unde există cea mai mare populaţie (120.000[necesită citare]). În afara României, în [[Europa] se mai găsesc efective în Scandinavia, Polonia, Cehia şi Slovacia, cât şi în Franţa sau Spania (în Munţii Pirinei). Aici numărul de urşi bruni este foarte redus - doar câteva zeci de exemplare. În Insulele Britanice a dispărut.

sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Urs_brun


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

28/03/10 15:24

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Vulpea



Vulpea, mamifer carnivor, cu numele ştiinţific Vulpes vulpes crucigera, este Ă®ncadrată sistematic Ă®n familia Canidae, alături de lup, câine, şacal, enot etc.


Deşi de obicei vulpea e considerată - automat - a fi roşcată, de fapt coloritul său prezintă o mare varietate (de la roşcat aprins până la galben-cenuşiu). Se vorbeşte, ca urmare, de existenţa a trei varietăţi de vulpe: de mesteacăn (cu pieptul, partea ventrală şi vârful cozii albicioase, iar părţile laterale gălbui), cu cruce (care are o dungă neagră pe spinare, care se Ă®ncrucişează cu cea de pe membrele anterioare; cea mai răspândită) şi cărbunăreasă (cu pieptul, gâtul, abdomenul şi vârful cozii cenuşii sau negru-cenuşiu şi picioarele negre). Există Ă®nsă şi varietăţi intermediare, Ă®n multe cazuri fiind foarte greu de deosebit vulpea de anumite varietăţi de câini.

Caracteristici generale

Vulpea este mai mică decât câinele obişnuit şi evident mai mică decât lupul. Are Ă®ntre 7 şi 10 kg, rar mai mult. Corpul are sub 1 m lungime, iar coada stufoasă cca 30-40 cm.

Corpul vulpii nu este mare, fiind destul de asemănător cu al câinelui, dar iese Ă®n evidenţă datorită cozii lungi şi stufoase, care are vârful alb. Blana este roşcată. Vulpea mănâncă, probabil, cele mai multe mici mamifere: şoareci de câmp, popândăi, castori, lemingi, veveriţe, iepuri etc. Detectează prada chiar şi fără să o vadă (după miros sau după sunet), dar nu aleargă după ea, ci sare asupra sa, cu labele din faţă, ca pisicile. Majoritatea vulpilor ucid deseori mai mult decât pot mânca la o singură masă şi Ă®ngroapă ce le prisoseşte, urmând a reveni altă dată la locul cu “provizii”.

Puii se nasc Ă®n vizuini subterane, o singură dată pe an, din martie până Ă®n mai. De obicei, vin pe lume câte cinci fraţi, dar au fost studiate şi cazuri extreme: un singur pui sau 12 - la o singură naştere! Puii de vulpe sunt orbi la naştere, ochii lor deschizându-se abia după a doua săptămână de viaţă. Părinţii sunt foarte grijulii cu micuţii: mama este mereu Ă®n preajma puilor pentru a Ă®i apăra, iar tatăl pleacă la vânătoare pentru a asigura hrana Ă®ntregii familii. Este vorba despre maturi, căci Ă®n prima lună puii se hrănesc doar cu laptele supt de la mama lor. ĂŽncepând cu a doua lună, puii de vulpe sunt luaţi la vânătoare de către adulţi, pentru a Ă®ncepe primele Ă®ncercări pe cont propriu.

Considerate Ă®n trecut “devoratoare de găini”, vulpile au fost vânate cu cruzime ani la rând. Un alt motiv pentru care oamenii nu le-au privit cu simpatie pe vulpi este faptul că acestea răspândesc - mai ales Ă®n mediul rural - câteva boli foarte grave, printre care şi turbarea. Pot fi afectate Ă®n special mamiferele cu care vulpile intră Ă®n contact direct, dar boala poate fi transmisă şi omului, fie direct prin muşcătură, fie prin intermediul păsărilor din ogradă.


sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vulpe

Ultima modificare de antonela (06/04/10 15:26)


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

06/04/10 15:26

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Porcul



Porcul domestic (denumire trinomială, Sus scrofa domestica) este, alături de câine, cel mai vechi animal domesticit de oameni. Se pare că domesticirea lui s-a produs acum 9.000 de ani. În Europa şi Orientul Îndepărtat, carnea de porc este preferată de consumatorii de carne.

Numărul porcilor domestici este de aproximativ 961 milioane capete, din care 190 mil. în Europa şi 489 mil. în China. Porcul este omnivor, putând fi hrănit atât cu furaje de origine animală, cât şi vegetală. Gestaţia la scroafe durează 112-114 zile. Durata naturală de viaţă a porcului este de aproximativ 12 ani (în absenţa sacrificării).

Unele religii (islamul, iudaismul şi cultul adventist de Ziua a Şaptea) interzic consumul cărnii de porc.


sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Porc_domestic


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

25/06/10 22:09

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Calul




Calul (Equus caballus) este un mamifer erbivor copitat  de mărime considerabilă, fiind una dintre cele şapte specii moderne ale genului Equus.

Calul domestic este un mamifer ce face parte din ordinul Perissodactylia, Familia Ecvideelor. Corpul este zvelt, iar gâtul este puternic şi poartă o coamă. Trunchiul, cu piept lat, se sprijină pe patru membre lungi, musculoase, puternice, terminate cu câte un deget învelit în copită. Incisivii sunt îndreptaţi oblic înainte. Deoarece se tocesc, pe suprafaţa incisivilor apar ornamentaţii, după care se apreciază vârsta animalului. Caninii sunt mici. Între canini şi premolari se afla bara cornoasă. Măselele sunt late, cu creste de smalţ. Este folosit pentru călărie şi dresaj (cai).

sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cal


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

29/06/10 14:43

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
WOMBATUL



Wombatul cu nas paros nordic este una din speciile de animale pe cale de disparitie.


Wombatul poate creste pana la o lungime de 1,3 metri si pana la 36 kg greutate. Ghiarele lor ascutite, picioarele umflate si puternice fac din Wombati adevarati sapatori.



În secolul XIX, acest mamifer marsupial putea fi gasit în regiunile New South Wales si Victoria din Australia, însa acum traiesc doar 113 exemplare într-o mica rezervatie din Queensland.

sursa: http://lumeaanimalelor.scienceline.ro/W ... 539_1.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

08/07/10 10:46

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Veveriță




Veveriţa este un mamifer rozător  de talie mică, cu blană roşcată ori neagră pe spate şi albă pe piept, cu coadă lungă şi stufoasă.

Până acum s-au identificat peste 300 de specii de veveriţe. Cea mai cunoscută şi numeroasă populaţie o reprezintă veveriţele gri, care se Ă®ntâlnesc pe aproape Ă®ntreaga suprafaţă a emisferei nordice (Europa, nordul Asiei, Orientul ĂŽndepărtat şi Japonia).

Familia

Familia Sciuridae (a veveriţelor), aparţine ordinului Rodentia şi cuprinde rozătoare mici sau mijlocii. Această mare familie include veveriţa de copac, veveriţa terestră, marmota, veveriţa zburătoare, popândău şi câinele de preerie (Cynomys). Veveriţele sunt indigene Ă®n America, Eurasia şi Africa şi au fost introduse de om Ă®n Australia. Veveriţele au apărut Ă®n Eocen, aproximativ 40 milioane ani Ă®n urmă. Veveriţele sunt strâns legate dintre speciile existente cu castorul de munte şi cu rozătoarele Dormice.

Specii

Cea mai răspândită specie, veveriţa gri, este de o lungime de 30-40 de centimetri (inclusiv coada). Cântăreşte aproximativ o jumătate de kilogram. Principala hrană a veveriţei constă Ă®n: alune, nuci, seminţe, sâmburi şi fructe de pădure. Trăieşte aproximativ 6 ani.

Veveriţa roşcată (Sciurus vulgaris), are Ă®n jur de 20 - 25 de centimetri. Blana veveriţei roşcate este Ă®n nuanţe de la cărămiziu la negru-roşcat, burta este albă şi are o coada lungă. Această specie de veveriţă se găseşte şi Ă®n România. Hrana principală este alcătuită din seminţe şi conuri de pin sau de brad.

Veveriţa dungată (Tamias striatus), trăieşte Ă®n America de Nord.

Cea mai mică specie de veveriţă cunoscută trăieşte Ă®n sud-estul Nigeriei, Ă®n Camerun şi Gabon. Are o lungime de aproximativ 7 centimetri.

Ratufa (Ratufa indica), este cea mai mare specie de veveriţă cunoscută. Corpul şi coada Ă®mpreună ajung până la 90 de centimetri. Aceste veveriţe uriaşe trăiesc Ă®n sud-estul Asiei şi Ă®n câteva zone din Nepal.


Mod de trai

Veveriţele nu trăiesc Ă®n grupuri, fiind animale singuratice. Numai Ă®n perioada Ă®mperecherii se apropie unul de altul. Puii de veveriţă se nasc golaşi şi orbi, având greutate Ă®ntre 30 şi 50 de grame fiecare.


sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Veveri%C8%9B%C4%83


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

09/07/10 14:32

   
Pagini:  1 2    



Felicitari Craciun, Felicitari cu ocazia Craciunului si Anului Nou, Felicitari electronice de sarbatori, Felicitari cu mesaj crestin Nasterea Domnului, Mesaje sarbatori de iarna, Urari de Anul nou 2014, Urari sarbatori 2013
felicitari electronice mesaj inviere felicitari sfintele pasti felicitare online pentru pasti felicitari crestine cu mesaj din Biblie felicitare cu mesaj de inviere felicitare cu mesaj de inviere felicitare crestina verset biblic inviere
Mergeti la
Powered by PunBB
© Copyright '02-'04 Rickard Andersson




© 2005-2014 TANARCRESTIN.net