TANARCRESTIN.net
 




Forum | Regulament | Cautare | Inregistrare | Login

Nu esti conectat.

tcForum/Mica enciclopedie/Fenomene si elemente ale naturii Moderat de antonela, feedback  
Autor
Mesaje Pagini: 1
edi.theraven
membru

Locatie: me
Inregistat: 26/10/08
Dedicat fenomenelor naturii si/sau elemenelor acesteia, din domenii ca : fizica, biologie, chimie, anatomie etc.




Sunetul in fizica

    Sunetul este un fenomen fizic care stimuleaza simtul auzului. La oameni auzul are loc cand vibratiile de frecvente intre 15 si 20.000 de hertzi ajung la urechea interna. Hertzul, sau Hz, este unitatea de masura a frecventei egala cu o perioada pe secunda. Astfel de vibratii ajung la urechea interna cand sunt transmise prin aer, si termenul sunet este ceva restrictionat la astfel de unde care vibreaza in aer. Fizicienii moderni, insa, extind termenul pentru a include vibratii similare in medii lichide sau solide. Sunete de frecvente mai mari de 20.000 Hz sunt numite ultrasonice.
    In general, undele se pot propaga transversal sau longitudinal. In ambele cazuri, doar energia miscarii undei este propagata prin mediu; nici o parte din mediu nu se misca prea departe. Ca exemplu, o sfoara poate fi legata de un stalp la un capat, iar celalalt capat este tras pana sfoara se intinde, iar apoi sfoara este scuturata o data. O unda va trece pe sfoara pana la stalp, iar aici va fi reflectata si ea se va intoarce la mana. Nici un punct de pe sfoara nu se misca longitudinal spre stalp, dar parti succesive din sfoara se misca transversal. Acest tip de miscare se numeste unda transversala. De asemenea, daca o piatra este aruncata intr-o piscina, o serie de unde transversale pleaca din punctul de impact al pietrei. Un dop de pluta plutind in apropiere se va misca in sus si in jos, adica se va misca transversal respectand si directia de miscare a undei, dar nu se va deplasa prea mult longitudinal. O unda sonora, insa, este o unda longitudinala. In timp ce energia miscarii undei se propaga in exteriorul sursei, moleculele de aer care duc sunetul se misca in fata si in spate, paralel la directia de miscare a undei. Asadar, o unda sonora este o serie de compresii si extensii alternative ale aerului. Fiecare molecula da energia moleculei vecine, dar dupa ce unda sonora a trecut, fiecare molecula ramane in aceeasi pozitie ca la inceput.

    Amplitudinea   
        Amplitudinea este caracteristica undelor sonore pe care o percepem ca volum. Distanta maxima pe care o unda o parcurge de la pozitia normala, sau zero, este amplitudinea; aceasta corespunde cu gradul de miscare in moleculele de aer ale unei unde. Cand gradul de miscare in molecule creste, acestea lovesc urechea cu o forta mai mare. Din cauza aceasta, urechea percepe un sunet mai puternic. O comparatie de unde sonore la amplitudine scazuta, medie, si inalta demonstreaza schimbarea sunetului prin alterarea amplitudinii. Aceste trei unde au aceeasi frecventa, si ar trebui sa sune la fel doar ca exista o diferenta perceptibila in volum.
Amplitudinea unei unde sonore este gradul de miscare al moleculelor de aer din unda. Cu cat amplitudinea unei unde este mai mare, cu atat moleculele lovesc mai puternic timpanul urechii si sunetul este auzit mai puternic. Amplitudinea unei unde sonore poate fi exprimata in unitati masurand distanta pe care se intind moleculele de aer, sau diferenta de presiune intre compresie si extensie ale moleculelor, sau energia implicata in proces. Cand cineva vorbeste normal, de exemplu, se produce energie sonora la o rata de aproximativ o suta de miime dintr-un watt. Toate aceste masuratori sunt extrem de dificil de facut, si intensitatea sunetului este exprimata, in general, prin compararea cu un sunet standard, masurat in decibeli.
   
        Caracteristici fizice:
    Orice sunet simplu, cum ar fi o nota muzicala, poate fi descrisa in totalitate, specificand trei caracteristici perceptive: inaltime, intensitate, si calitate (timbru). Aceste caracteristici corespund exact a trei caracteristici fizice: frecventa, amplitudine, si constitutia armonica, sau respectiv forma undei. Zgomotul este un sunet complex, o mixare de multe diferite frecvente, sau note care nu sunt legate armonic.
   
        Frecventa:
    Noi percepem frecventa ca sunete mai "inalte" sau sunete mai "joase". Frecventa unui sunet este numarul de perioade, sau oscilatii, pe care o unda sonora le efectueaza intr-un timp dat. Frecventa este masurata in hertzi, sau perioade pe secunda. Undele se propaga si la frecvente mari si la frecvente joase, dar oamenii nu sunt capabili sa le auda in afara unei raze relativ mici. Sunetele pot fi produse la frecvente dorite prin metode diferite. De exemplu, un sunet de 440 Hz poate fi creat activand o boxa cu un oscilator care actioneaza pe aceasta frecventa. Un curent de aer poate fi intrerupt de o roata dintata cu 44 de dinti, care se roteste cu 10 rotatii/secunda; aceasta metoda este folosita la sirena. Sunetul produs de boxa si cel produs de sirena, la aceeasi frecventa este foarte diferit in calitate dar corespund la inaltime.
   
        Intensitatea sunetului:
    Intensitatile sunetului sunt masurate in decibeli(dB). De exemplu, intensitatea la minimul auzului este 0 dB, intensitatea soaptelor este in medie 10 dB, si intensitatea fosnetului de frunze este de 20 dB. Intensitatile sunetului sunt aranjate pe o scara logaritmica, ceea ce inseamna ca o marire de 10 dB corespunde cu o crestere a intensitatii cu o rata de 10. Astfel, fosnetul frunzelor este de aproape 10 ori mai intens decat soapta. Distanta la care un sunet poate fi auzit depinde de intensitatea acestuia, care reprezinta rata medie a cursului energiei pe unitatea de suprafata perpendiculara pe directia de propagare. In cazul undelor sferice care se raspandesc de la un punct sursa, intensitatea variaza invers proportional cu patratul distantei, cu conditia sa nu se piarda energie din cauza vascozitatii, caldurii, sau alte efecte de absorbtie. Astfel, intr-un mediu perfect omogen, un sunet va fi de 9 ori mai intens la distanta de 1 unitate de origine decat la 3 unitati. In propagarea sunetului in atmosfera,schimbarile in proprietatile fizice ale aerului, cum ar fi temperatura, presiune si umiditate,produc scaderea amplitudinii undei sau imprastierea acesteia, asa ca legea de mai sus nu este aplicabila in masurarea intensitatii sunetului in practica.


   
        Perceptia notelor:
    Daca urechea unei persoane tinere este testata de un audiometru, se va observa ca este sensibila la toate sunetele de la 15-20 Hz pana la 15.000-20.000 Hz. Auzul persoanelor in virsta este mai putin acut, mai ales la frecvente mai inalte. Gradul in care o ureche normala poate separa doua note de volum putin diferit sau de frecventa putin diferita variaza in diferite raze de volum si frecventa a notelor. O diferenta in inaltime de aproape 20%(1 decibel,dB), si o diferenta in frecventa de 1/3%(aproximativ 1/20 dintr-o nota) poate fi distinsa in sunete de intensitate moderata la frecventele la care urechea este sensibila (intre 1.000-2.000 Hz). Tot in acest interval, diferenta intre cel mai mic sunet care poate fi auzit si cel mai puternic sunet care poate fi perceput ca sunet (sunetele mai puternice sunt "simtite", sau percepute ca stimuli durerosi) este de aproape 120 dB(de aproximativ 1 trilion de ori mai puternic).
    Toate aceste teste de senzitivitate se refera la note pure, cum ar fi cele produse de un oscilator electronic. Chiar si pentru astfel de note urechea este imperfecta. Note de frecventa identica dar cu intensitate foarte diferita par ca difera putin in inaltime. Mai importanta este diferenta intre intensitati aparent relative cu frecvente diferite. La volum inalt urechea este aproximativ la fel de sensibila la toate frecventele, dar la volum mai mic urechea este mai sensibila la frecventele mijlocii decat la cele mari sau mici. Astfel, aparatele care reproduc sunetele si functioneaza perfect, par ca nu reproduc corect notele cele mai mici si cele mai mari, daca volumul este scazut.
   
        Reflexia:
    Sunetul este guvernat de reflexie de asemenea, respectand legea fundamentala ca unghiul de reflexie este egal cu cel de incidenta. Rezultatul reflexiei este ecoul. Sistemul de radar subacvatic depinde de reflexia sunetelor propagate in apa. Un megafon este un tub tip cornet care formeaza o raza de unde sonore reflectand unele dintre razele divergente din partile tubului. Un tub similar poate aduna undele sonore daca se indreapta spre sursa sonora capatul mai mare; astfel de aparat este urechea externa a omului.
   
        Refractia:
    Sunetul, intr-un mediu cu densitate uniforma, se deplaseaza inainte intr-o linie dreapta. Insa, ca si lumina, sunetul este supus refractiei, care indeparteaza undele sonore de directia lor originala. In regiuni polare, de exemplu, unde aerul de langa pamant este mai rece decat cel ce se afla la inaltimi mai ridicate, o unda sonora indreptata in sus care intra in zona mai calda din atmosfera este refractata inspre pamant. Receptia excelenta a sunetului in directia in care bate vantul si receptia proasta invers directiei vantului se datoreaza tot refractiei. Viteza vantului este, de obicei, mai mare la altitudini ridicate decat la nivelul pamantului; o unda sonora verticala care se deplaseaza in directia vantului este refractata inspre pamant in timp ce aceeasi unda indreptata invers directiei vintului, este refractata in sus.
   
        Trei tipuri importante de sunete obisnuite:
    In discutie, muzica, si zgomot, notele pure sunt rareori auzite. O nota muzicala contine in plus de o frecventa fundamentala, tonuri mai inalte care sunt armonici ale frecventei fundamentale. Vocea contine un amestec complex de sunete, dintre care unele (nu toate) sunt in relatie armonica intre ele. Zgomotul consista intr-un amestec de multe frecvente diferite intr-un anumit interval; este astfel comparabil cu lumina alba, care consta intr-un amestec de lumini de culori diferite. Zgomote diferite sunt distinse prin diferite distributii ale energiei in mai multe intervale de frecventa.
    Cand o nota muzicala continand niste armonici ale unei note fundamentale, dar lipsindu-i unele armonici sau chiar fundamentala insasi, este transmisa la ureche, urechea formeaza diferite sunete sub forma sumei sau diferentei frecventelor, astfel producand armonicile sau fundamentala lipsa in sunetul original. Aceste note sunt si ele armonici ale notei fundamentale. Aceasta anomalie a urechii poate fi folositoare. Aparatele ce reproduc sunete si nu au boxe foarte mari, de exemplu, nu pot produce, in general, sunete de inaltime mai mica de anumite valori; totusi, o ureche umana ce asculta la astfel de echipament poate reda nota fundamentala rezolvand frecventele sunetului din armonicile sale. O alta imperfectie a urechii in prezenta sunetelor normale este incapabilitatea de a auzi note de frecventa inalta cand este prezent sunet de frecventa joasa de intensitate considerabila. Acest fenomen se numeste mascare.
In general, vocea este inteligibila si cantecele pot fi satisfacator intelese daca sunt reproduse doar frecventele intre 250 si 3.000 Hz, intervalul de frecventa a telefoanelor, chiar daca unele sunete din limbajul nostru au frecvente de aproape 6.000 Hz. Pentru naturalete, insa, trebuie reproduse frecventele de la 100 la 10.000 Hz. Sunetele produse de unele instrumente muzicale, pot fi reproduse natural doar la frecvente relativ scazute, si unele zgomote pot fi reproduse doar la frecvente relativ inalte.
   
       Unde sonore caracteristice:
       Fiecare instrument produce o anumita vibratie caracteristica. Vibratiile calatoresc prin aer sub forma undelor sonore care ajung la urechile noastre, dandu-ne posibilitatea sa identificam instrumentul chiar si daca nu il vedem. Cele patru unde sonore aratate in poza arata forma vibratiilor unor instrumente comune. Un diapazon scoate un sunet pur, vibrand regulat intr-o forma curbata. O vioara genereaza un sunet voios si o unda sonora cu forme ascutite. Flautul produce un sunet tandru, adevarat, si o forma relativ curbata. Diapazonul, vioara, si flautul, cantau toate aceeasi nota, de aceea, distanta dintre punctele inalte ale undei este aceeasi pentru fiecare unda. Un gong nu vibreaza intr-un sablon obisnuit ca celelalte trei instrumente. Forma undei este ascutita si libera, iar inaltimea sa nu este, in general, recunoscuta.
   

        Viteza sunetului:   
        Frecventa unei unde sonore este o masura a numarului de unde care trec printr-un punct dat intr-o secunda. Distanta dintre doua varfuri succesive ale undei (ventre) se numeste lungime de unda. Produsul dintre lungimea de unda si frecventa este egal cu viteza de propagare a undei, si este aceeasi pentru sunetele de orice frecventa (daca sunetul se propaga in acelasi mediu la aceeasi temperatura). Viteza de propagare in aer uscat la temperatura de 0° C(32° F este de 331,6 m/sec). Daca temperatura este marita, viteza sunetului creste; astfel, la 20° C, viteza sunetului este 344 m/sec. Schimbarile presiunii la o densitate controlata, nu au nici un efect asupra vitezei sunetului. Viteza sunetului in alte gaze depinde doar de densitatea acestora. Daca moleculele sunt grele, se misca mai greu, iar sunetul se propaga mai incet. De aceea sunetul se propaga putin mai repede in aer mai umed decat in aer uscat, deoarece aerul umed contine un numar mai mare de molecule mai usoare. Viteza sunetului in cele mai multe gaze depinde de asemenea de un alt factor, caldura specifica, care afecteaza propagarea undelor sonore. Sunetul se propaga, in general, mult mai repede in lichide si solide decat in gaze. Si in lichide si in solide, densitatea are acelasi efect ca in gaze; adica, viteza este invers proportionala cu radacina patrata a densitatii. Viteza mai variaza si direct proportional cu radacina patrata a elasticitatii. Viteza sunetului in apa, de exemplu, este aproximativ 1525 m/sec la temperaturi normale dar creste foarte mult cand creste temperatura. Viteza sunetului in cupru este de aproape 3353 m/sec la temperaturi normale si scade odata cu cresterea temperaturii (din cauza elasticitatii care scade); in otel, care este mult mai elastic, sunetul se propaga cu o viteza de aproape 4877 m/sec, propagandu-se foarte eficient. Undele sonore calatoresc mai rapid si mai eficient in apa decat in aer uscat, permitand animalelor cum ar fi balenele sa comunice intre ele de la distante foarte mari. Balenele si casalotii folosesc undele sonore si pentru a le ajuta sa navigheze in ape intunecate, directionand si primind undele sonore la fel ca un radar al unei nave sau submarin.

Ultima modificare de edi.theraven (30/01/10 16:44)


30/01/10 16:38

Site web  
edi.theraven
membru

Locatie: me
Inregistat: 26/10/08
Norii



         Apariţia norilor se datorează cantităţii de vapori de apă ce se găseşte în atmosferă la diferite înălţimi. Noţiunea de nebulozitate este dată de gradul de acoperire a bolţii cereşti cu nori, indiferent de înălţimea la care ei se află. La fel cum apa în atmosferă se află în cele tri stări de agregare: solidă, lichidă şi gazoasă, tot aşa se va întâlni şi în compoziţia norilor. Când condiţiile devin prielnice pentru apariţia picăturilor fine de apă şi a cristalelor de gheţă într-un ansamblu aflat în suspensie la o înălţime oarecare deasupra Pământului, se poate spune că s-a format un nor. Aerul cald ridicându-se, antrenează şi vaporii de apă care se găsesc în cea mai mare parte la suprafaţa mărilor şi oceanelor. în straturile superioare, dând de temperaturi scăzute, se vor condensa sau chiar sublima, trecând direct în stare solidă. Şi în cazul norilor, ca şi al ceţii, apa se găseşte în stare lichidă sau solidă, în funcţie de temperatura aerului: la temperaturi pozitive se află sub formă de picături, la temperaturi între 0 şi -30 grade Celsius poate fi sub formă de picături, dar şi sub formă de cristale de gheţă, iar la temperaturi între -30 şi -50 grade Celsius, numai sub stare solidă, adică de cristale de gheaţă.
        Clasificarea norilor în funcţie de înălţime :


•    nori superiori (între 6-13 km):
Cirrus
Cirrocumulus
Cirrostratus

•    nori mijlocii (între 2-6 km):
Altocumulus
Altostratus
Nimbostratus

•    nori inferiori (până la 2 km):
Cumulonimbus
Cumulus
Stratus
Stratocumulus
     Clasificarea norilor în funcţie de starea de agregare a apei care se află în compoziţia lor:
•  nori formaţi din particule lichide: Stratus, Stratocumulus, Cumulus, Altocumulus. Conţin picături de apă de dimensiuni foarte mici (0,005 mm) care fomează ceaţa, picături de dimensiuni mici şi mijlocii (0,5 mm) care formează burniţa şi picături mari (până la 5 mm) ce formează ploaia;
•  nori formaţi din particule solide: Cirrus, Cirrocumulus, Cirrostratus. Conţin cristale de gheaţă şi fulgi de zăpadă;
•  nori micşti: Cumulonimbus


     Nori superiori:


Cirrus (Ci)
- sunt nori cu aspect filamentos, fibros ssau de benzi transparente albe şi subţiri, de cele mai multe ori separaţi. Sunt formaţi din cristale foarte fine de gheaţă şi nu reduc strălucirea Soarelui sau a Lunii. Foarte adesea se găsesc la peste 8000 m altitudine. De la apariţia lor pe cer, este foarte important să li se urmărească evoluţia, deoarece ei prevestesc sosirea frontului cald al unei perturbaţii atmosferice.
     
     
Cirrocumulus (Cc)
- au un aspect de grămăjoare albe, fără umbre proprii, dând cerului un aspect vălurit, asemănător cu o plajă de nisip. Sunt transparenţi, deoarece sunt formaţi tot din cristale de gheaţă, lăsând să se vadă prin ei Soarele şi Luna. Apar repede şi dispar la fel de repede, în jurul altitudinii de 6000 m.
       

Cirrostratus (Cs)
- se prezintă sub forma unei pânze sau a unui voal transparent, albicios, neted sau fibros. Pot acoperi bolta cerului total sau numai parţial. Ei produc fenomenul optic numit "halo", deoarece sunt formaţi din cristale de gheaţă. Au o înălţime medie de 6000 m. Apariţia lui precede schimbarea timpului.
           


           Nori mijlocii:

Altocumulus (Ac)
- au o formă mult mai variată: şiruri de benzi, rulouri sau de pături suprapuse, de culoare cenuşie închisă. De multe ori au umbre proprii, ca urmare a densităţii şi grosimii mai accentuate. Pot fi formate din elemente separate (Altocumulus lenticularis) sau dintr-o pânză continuă (Altocumulus stratiformis). Când au grosime mai redusă, Soarele poate fi vizibil printre ei, dar de multe ori sunt opaci. La apusul şi la răsăritul Soarelui, sunt uneori coloraţi într-un roşu aprins. Apariţia lor precede manifestări orajoase. Din ei pot cădea precipitaţii sub formă de ploaie cu picături mari şi rare sau o ninsoare cu fulgi mari. Sunt constituiţi din picături de apă, dar uneori şi din cristale de gheţă.
         
         

Altostratus (As)
- sunt nori ce formează o pânză albăstruie sau cenuşie şi pot acoperi cerul total sau parţial. Soarele sau Luna se pot vedea slab, ca nişte pete luminoase. Prezintă de cele mai multe ori un aspect striat, din două sau mai multe straturi suprapuse. Din ei pot cădea precipitaţii sub formă de ninsoare sau ploaie slabă, uneori neajungând până la sol. Sunt alcătuiţi din fulgi de zăpadă şi picături de apă suprarăcită.
     
     

Nimbostratus (Ns)
- apar sub forma unui strat cu aspect cenuşiu închis. Aşa cum îi trădează şi numele (nimbus=ploaie), ei generează precipitaţii sub formă de ploaie sau ninsoare. Pot acoperi parţial sau total bolta cerească, sunt opaci, lăsând impresia că sunt luminaţi din interior. Se menţin de obicei la 800 m altitudine, formându-se prin îngroşarea şi coborârea norilor Altostratus şi Altocumulus. Sunt formaţi în special dintr-un amestec de particule lichide şi solide. Uneori se pot forma şi din lăţirea vârfurilor norilor Cumulonimbus.
         


          Nori inferiori:

Stratocumulus (Sc)
- sunt nori în formă de bancuri albicioasee, pături cenuşii sau rulouri. Uneori sunt opaci, alteori prin ei se poate observa poziţia Soarelui. Nu au un aspect fibros. Sunt formaţi din picături de apă sau zăpadă grăunţoasă, din această cauză putând genera ploi sau ninsori slabe. Apar numai dimineaţa şi seara.
       

Stratus (St)
- au un aspect de pânză noroasă, cu o bazăă uniformă, de culoare cenuşie, uneori atât de joşi, încât pot atinge obiectele mai înalte. Sunt de cele mai multe ori opaci, fiind foarte rare cazurile când prin ele se pot vedea Soarele şi Luna. Au o grosime mică. Vara sunt formaţi din picături fine de apă, iar iarna şi în amestec cu mici particule de gheţă. Burniţa, care nu este decât o ploaie măruntă şi deasă, este specifică acestor nori. Iarna dau naştere la precipitaţii sub formă de ninsoare, cu fulgi mari de zăpadă şi ace de gheţă. Se menţin la înălţime medie de 500 m. 
       

Cumulus (Cu)
- Sunt nori cu un contur bine delimitat, în formă de turnuri, movile sau de grămăjoare de vată. Au culoare albă şi se deplasează repede pe cer. Se dezvoltă mai bine pe verticală. Baza este mai închsă la culoare, iar vârfurile sunt albe şi prezintă de cele mai multe ori înmuguriri. Sunt nori de timp frumos, dar în situaţia în care au o dezvoltare pe verticală mai mare, din ei pot cădea precipitaţii slabe şi de scurtă durată. Norii Cumulus apar în urma curenţilor de convecţie ce rezultă ca urmare a insolaţiei puternice sau a unirii unei mase de aer cald cu una rece. Cei mai puţin dezvoltaţi sunt norii Cumulus humilis ce se formează în special dimineaţa, atingând dezvoltarea maximă la amiază. Dacă norul Cumulus are înălţimea egală sau mai mare decât lungimea bazei, atunci se va numi Cumulus mediocris. Este mai bine conturat, iar la partea superioară prezintă înmuguriri rotunjite. Când norul Cumulus este puternic dezvoltat pe verticală, înălţimea lui depâşind de 1,5-2 ori lungimea bazei, se va numi Cumulus congestus. Vârfurile sale sunt albe-strălucitoare în continuă mişcare, uneori în formă de turnuri. Din el pot cădea precipitaţii sub formă de ploaie, dar cu picături mari şi rare. Poate sta la baza formării norilor Cumulonimbus. 
     

Cumulonimbus (Cb)
- alcătuiesc formaţiuni dense, care au o pputernică dezvoltare pe verticală, baza norului fiind la câteva sute de metri înălţime, în timp ce vârfurile, care ajung până la peste 8-10 km înălţime, au formă de turnuri sau nicovală şi sunt de culoare albă. Când norul se află la o mică altitudine deasupra solului, se desprind fragmente din masa lui, dând naştere la trombe şi vijelii. Norii Cumulonimbus au în constituţia lor picături de apă suprarăcite (apă ce se află sub temperatura de 0 grade Celsius), fulgi de zăpadă, grindină, măzăriche şi cristale de gheaţă în părţile superioare.
         

Înălţimile şi dimensiunile diferitelor tipuri de nori.

|Genuri         |  Înălţimea |  Înălţimea| Înălţimea| Grosimea| Grosimea | Grosimea|   
                       | minimă |   medie   |   maximă |    minimă |    medie    | maximă |



Cirrus|               6 000|       12 500|    8 000|    150|       2 000|        300|
Cirrocumulus|    5 000|        7 000|     6 000|    150|       3 000|        500|
Cirrostratus|      3 500|       12 000|     6 000|    150|       3 000|        500|
Altocumulus|     2 000|       5 000|       4 000|    500|       1 500|        800|
Altostratus|       1 500|        5 000|       3 500|    500|       4 000|       2 000|
Nimbostratus|    300|          2 000|        800|    1 000|       5 000|       3 000|
Stratocumulus|   500|          2 500|        1 500|    200|       2 000|         600|
Stratus|      la sol|         1 200|       500|      50|       800|                  300|
Cumulus|           400|         2 000|        1 200|    150|       5 000|       1 600|
Cumulonimbus|     300|        3 500|         1 000|    5 000|      12 000|       7 000|


     Pentru ţara noastră, nebulozitatea prezintă o valoare maximă în anotimpul rece, mai ales în luna decembrie, continuând apoi să scadă, până atinge valoarea minimă în luna august.
     Zona montană prezintă în timpul anului două valori maxime ale nebulozităţii: una principală în luna martie, şi una secundară în decembrie, şi tot două valori minime: una principală în luna ianuarie şi una secundară în august.
     Masivele muntoase, crestele sau chiar denivelările mari de teren (coline, dealuri, măguri) exercită o influenţă mare asupra curenţilor de aer ce le traversează. Curenţii verticali care se formează în masele de aer ce escaladează munţii dau naştere unor forme specifice de nori, numiţi nori orografici:
•  nori de briză - apar dimineaţa ca urmare a brizei de vale. Au aspect de nori Cumulus;

•  căciula munţilor - apare în situaţia munţilor izolaţi şi se prezintă sub forma unei bonete sau a unei căciuli, ce se situează deasupra vârfului, tot ca urmare a curenţilor ascendenţi.

•  flamura sau steagul munţilor - se formează în vecinătatea crestei sau vvîrfului muntelui ca urmare a curenţilor ascendenţi puternici. Cu aspect de flamură, dă senzaţia că muntele "fumegă".

•  ochiul furtunii - nor mic de culoare albă, staţionar, ce se formează dimineaţa. în după-amiaza zilei, mai mult ca sigur va fi furtună în zona respectivă.

Ultima modificare de edi.theraven (30/01/10 21:27)


30/01/10 21:12

Site web  
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Circuitul apei în natură



Circuitul apei în natură (denumit uneori şi ciclul hidrologic sau ciclul apei) este procesul de circulaţie continuă a apei în cadrul hidrosferei Pământului. Acest proces este pus în mişcare de radiaţia solară şi de gravitaţie. În cursul parcurgerii acestui circuit, apa îşi schimbă starea de agregare fiind succesiv în stare solidă, lichidă sau gazoasă. Apa se mişcă dintr-un element component al circuitului în altul, de exemplu dintr-un râu într-un ocean, prin diferite procese fizice, dintre care cele mai însemnate sunt evaporaţia, transpiraţia, infiltraţia şi scurgerea. Ştiinţele care se ocupă cu studiul mişcării apei în cadrul acestui circuit sunt hidrologia şi meteorologia.

În principiu, ciclul apei constă din următoarele procese:

    * Evaporarea este procesul prin care apa se transferă de la suprafaţa oceanelor şi a altor corpuri de apă în atmosferă. Acest transfer implică o schimbare de stare de agregare a apei, din stare lichidă în stare gazoasă. Sursa de energie a acestui proces o constituie energia solară. Pe lângă aceasta, apa se mai elimină în atmosferă prin transpiraţia solului, plantelor şi, în mult mai mică măsură, cea a animalelor, numit evapotranspiraţie. Aproximativ 90% din apa din atmosferă provine din evaporaţie şi numai 10% din evapotranspiraţie.

    * Advecţia este procesul de transfer al unei proprietăţi atmosferice (căldură, frig, umiditate, vorticitate) prin mişcarea orizontală a masei de aer. În cazul circuitului apei este vorba despre procesul de mişcare a apei în stare solidă, lichidă sau gazoasă prin atmosferă. Fără advecţie, apa evaporată de pe suprafaţa oceanelor nu s-ar putea deplasa pentru a ajunge deasupra uscatului unde să producă precipitaţii.

    * Condensarea este procesul prin care vaporii de apă din aer se transformă în picături lichide de apă, formând nori sau ceaţă.

    * Precipitaţiile sunt constituite din apa care s-a condensat în atmosferă şi cade pe suprafaţa pământului. Forma de precipitaţii care apare cel mai frecvent este ploaia, alte forme fiind zăpada, grindina, chiciura, lapoviţa şi prelingerea de apă din ceaţă.

    * Sublimarea este procesul prin care apa în stare solidă (gheaţă sau zăpadă) se transformă direct în vapori, fără a mai trece prin starea lichidă.

    * Intercepţia prin foliaj este partea din precipitaţii care este interceptată de frunzişul plantelor şi care, în timp, se evaporă fără a mai ajunge la suprafaţa solului. Cantitatea de apă interceptată depinde de durata ploii, de viteza vântului, de temperatură, de densitatea frunzişului şi de alţi factori mai puţin însemnaţi.


    * Infiltraţia este procesul de pătrundere a apei de la suprafaţa solului în interiorul solului, prin umplerea golurilor dintre particulele de sol.

    * Topirea este procesul de transformare a apei din starea solidă (gheaţă sau zăpadă) în stare lichidă.

    * Scurgerea este procesul prin care apa se mişcă la suprafaţa sau sub suprafaţa solului. În această mişcare se poate face distincţie între:
     o scurgerea de suprafaţă este scurgerea care are loc pe suprafaţa solului, având de obicei loc în straturi subţiri sau în şuvoaie, acoperind cea mai mare parte a solului;
     o scurgerea în albii este procesul care are loc în albii, în care se concentrează apa provenind din scurgerea de suprafaţă, formând pâraie, râuri şi fluvii;
          o scurgerea subterană este scurgerea care are loc sub suprafaţa solului, fie prin stratele freatice, fie prin stratele acvifere de adâncime. Apa din stratele subterane se reîntoarce la suprafaţă fie prin izvoare, fie prin infiltraţie în râuri, oceane sau alte rezervoare de suprafaţă.

    * Capilaritatea este mecanismul care asigură mişcarea verticală a apei subterane.

În principiu, apa se evaporă de la suprafaţa oceanelor, formează nori din care apa cade sub formă de precipitaţii pe pământ şi apoi se scurge înapoi în oceane. Totuşi moleculele de apă nu îşi efectuează în mod necesar mişcarea în această ordine. Înainte de a se reîntoarce în ocean, o moleculă de apă poate să fi fost evaporată, condensată, precipitată şi scursă de repetate rânduri sau poate să fi urmat o cale mai scurtă şi să fi fost precipitată direct în ocean, fără a mai parcurge celelalte componente ale ciclului.


sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Pagina_principal%C4%83


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

02/02/10 10:19

   
edi.theraven
membru

Locatie: me
Inregistat: 26/10/08
Ochiul şi vederea




Structura şi funcţiile aparatului vizual



      Aparatul vizual, cel mai important organ de simţ, informează sistemul nervos central asupra tuturor modificărilor care au loc în mediul înconjurător.
Funcţionează pe principiul sistemul cibernetic, adică are în exterior glo¬bul ocular numit şi "aparat de luat vederi", apoi căi de transmisie a mesajului şi centri corticali de interpretare a imaginii.
Globul ocular este în general de formă sferică şi are o structură formată din trei membrane:


- Membrana externă, numită sclerotica, de culoare albă sidefie, fibroasă şi rezistentă, inextensibilă la adult, dar uşor extensibilă în prima copilărie, este numită şi scoica sclerală, deoarece menţine forma globului ocular şi a fost asemuită cu sistemul osos din alte părţi ale organismului. Este formată din fibre conjunctive-elastice, împletite în patru straturi, în sistem de reţea de ba¬lon, care îi dă rezistenţa şi starea opacă, netransparentă. Aceste fibre iau naş¬tere prin secretarea de substanţe colagene şi mucopolizaharizi a unor celule nu¬mite fibrocite. Dacă genetic aceste celule nu au mesaj normal de sintetizare a acestor substanţe, apar fibre cu rezistenţă redusă, care prin presiunea conţi¬nutului globului ocular se alungesc sau îşi modifică forma, putând să ducă la tulburări de refracţie cum este miopia, astigmatismul, cheratoconul.
Rolul fiziologic al scleroticei este de a proteja celelalte componente oculare.
Membrana externă, sclerotica, în 1/6 anterioară, la polul anterior îşi mo¬difică structura prin plasarea fibrelor în sistem paralel, ceea ce face ca această porţiune să devină transparentă. Această zonă este numită corneea transpa¬rentă, prin care pătrunde lumina, excitantul specific al ochiului. Corneea poate fi asemuită cu geamul unei încăperi.
Corneea are principalul rol optic de a permite pătrunderea radiaţiilor luminoase şi, prin puterea ei de refracţie de 40 de dioptrii, de a devia traiectoria luminii, pentru a ajunge la retină.

- Membrana mijlocie este numită uveea şi se împarte în: uveea anterioară şi uveea posterioară. Uveea anterioară cuprinde la rândul ei două elemente: corpul ciliar şi irisul.
Corpul ciliar este format de muşchii ciliari şi procesele ciliare.
Muşchii ciliari sunt netezi, nesupuşi voinţei şi funcţionează reflex, având legături foarte fine cu lentila cristaliniană transparentă. Îndeplinesc cea mai importantă funcţie optică oculară şi anume punerea la punct a imaginii pe care o fixăm de la orice distanţă. Aceasta este funcţia de acomodaţie vizuală, necesară unei vederi clare în privirea de la orice distanţă dorim. Muşchii acţionează prin contracţie sau relaxare asupra cristalinului.
Procesele ciliare, bogat vascularizate, secretă umoarea apoasă necesară menţinerii presiunii normale intraoculare, precum şi nutriţiei formaţiunilor care nu au vase, cum sunt corneea şi cristalinul.

    Irisul, membrana diafragmatică situată vertical în faţa cristalinului este colorată diferit de la subiect la subiect, de la rasă la rasă. Central, irisul are un orificiu numit pupilă.
Pupila îşi poate micşora sau mări diametrul în raport cu lumina din me¬diul exterior, având în mod reflex rolul de a doza cantitatea de lumină ce pătrunde în interiorul ochiului până la retină.
Uvcea posterioară, cunoscută şi sub numele de coroidă, este asemuită cu un burete vascular, deoarece conţine aproape în totalitate numai vase de di¬ferite mărimi, care au rolul de a hrăni retina şi celelalte componente oculare.
Coroida conţine şi un pigment, care realizează aşa numita cameră ob¬scură a ochiului.

- A treia membrană a ochiului este retina, de tip nervos, formată din 10 straturi în care există 3 tipuri de neuroni: primul neuron: conul şi basto¬naşul; al doilea neuron celula bipolară şi al treilea neuron celula ganglionară.
La acest nivel se face transformarea radiaţiei luminoase în energie elec¬trică, care transmite mesajul vizual la scoarţa cerebrală. Conurile şi basto¬naşele sunt neuronii cei mai importanţi, care conţin substanţele fotosensibile şi anume iodopsina şi rodopsina, substanţe care au în compoziţia lor ca element esenţial vitamina A. Conurile sunt aşezate în centrul fundului de ochi în zona numită macula optică (pata optică).
Există în general până la aproximativ 8000000 de celule, care se ocupă cu perceperea formei elementelor fixate (simţul formelor) şi cu distingerea lu¬minii monocromatice, deci a culorilor (simţul cromatic).
Bastonaşele sunt cu aproximaţie în număr de peste 60000000 elemente şi au proprietatea de a sesiza intensităţi de lumină din ce în ce mai reduse, adică permit orientarea în lumina redusă, în întuneric (simţul luminos).

Excitantul specific al acestor celule neuroni este radiaţia electromagne¬tică, adică lumina compusă albă, formată din particule foarte fine numite fo¬toni sau cuante de lumină.
Cuantele de lumină pătrund în ochi prin mediile transparente şi refrin¬gente, cum sunt corneea, umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros. Ajunse la conuri şi bastonaşe, determină un microbombardament, deoarece au masă şi viteză, rupând molecula de substanţă fotosensibilă (iodopsina şi rodopsina). Are loc o transformare fotofizicochimică, ce se face prin rezonanţă paramagnetică şi electronii sunt aruncaţi pe orbite externe, determinând o diferenţă de potenţial. Această diferenţă de potenţial se transmite prin cei¬lalţi neuroni (celule bipolare şi ganglionare), prin nervii optici şi căile optice până la scoarţa cerebrală, unde se formează imaginea prin mecanism psihic.
Această proprietate piezoelectronică a neuronilor retinieni dă posibilita¬tea transformării luminii în energie electrică, care duce mesajul vizual la scoarţa cerebrală.
Deci imaginea vizuală, aşa cum înfăţişează tot ce fixăm din mediul ex¬tern, este completă şi se formează intr-o etapă optică (mediile transparente şi refringente), una fiziologică (mecanismele petrecute în neuronii retinieni) şi o etapă psihică (interpretarea mesajului în scoarţa cerebrală).
Componenta optică oculară, formată din corneea transparentă, situată în polul anterior al globului ocular şi refringentă cu o putere de 40 de diop¬trii, poate să dirijeze razele luminoase sosite la ea. Umoarea apoasă care este numai transparentă, se află în spatele corneei, în aşa numita cameră anterioară a ochiului, care din punct de vedere optic nu are decât să conducă razele lu¬minoase.

Al treilea element şi foarte important este lentila cristaliană convexă, transparentă, şi refringentă de 20 de dioptrii.
Această lentilă este legată prin fibre foarte fine (zonula Zinn) de muşchii ciliari. Cristalinul este situat în spatele irisului şi are posibilitatea prin con¬tracţia reflexă a muşchiului ciliar fie să-şi crească refrigenţa (se bombează) permiţând vederea de aproape, fie să-şi scadă refringenţa (se turteşte), per¬miţând vederea la distanţă.
Această proprietate este acomodaţia vizuală, care ne permite să vedem clar de la orice distanţă privim.
În spatele cristalinului şi deci în restul conţinutului ocular se află corpul vitros (sau umoarea sticloasă) element transparent, graţie unui edificiu chi¬mic colagenic cu o structură foarte fină, lipsită de orice alt element struc¬tural şi mai ales de vase. Rolul corpului vitros este de a permite razelor să ajungă la neuronii retinieni.
Anexele globului ocular. Ca să funcţioneze în condiţii bune, globul ocu¬lar sau aparatul de luat vederi are aparate ajutătoare sau anexele.
Orbita este o cavitate de formă piramidală, patruunghiulară, cu vârful îndreptat posterior şi uşor oblic din afară înăuntru. La vârf se află gaura optică, pe unde pătrunde nervul optic în craniu şi trece în creier prin căile optice.
Baza acestei piramide se află anterior la nivelul feţei, de o parte şi de alta a liniei mediane a craniului.
Orbita protejează globul ocular împotriva diferitelor agresiuni externe. Pe baza orbitei este aşezat globul ocular, iar în rest orbita conţine cei 6 muşchi extrinseci care determină mişcările ochiului, vase, nervi şi ţesut adipos (grăsos).
A doua anexă importantă sunt cele două pleoape formaţiuni cutaneo-musculo-membranoase, care protejează globul ocular împotriva agresiunilor (praf, fum, corpi străini etc.).
Aparatul lacrimal este anexa necesară lubrefierii corneei şi conjunctivei prin secreţia lacrimilor, care participă şi la unele schimburi nutritive şi la oxigenarea polului anterior al ochiului. Lacrimile conţin şi o substanţă numită lizozim, care este un bacteriostatic ce menţine echilibrul bacteriologic la polul anterior al ochiului.
Conjunctiva este o foiţă foarte fină, roz-transparentă, care tapetează faţa posterioară a pleoapelor apoi la baza lor se reflectă, formează un fund de sac şi trece pe 1/3 anterioară a globului până la cornee.
Este o membrană bogat vascularizată şi inervată, care protejează globul ocular contra oricărui corp străin, praf, fum etc. Muşchii extrinseci ai ochiului sunt 4 drepţi (superior, inferior şi externi) şi 2 muşchi oblici, care toţi parti¬cipă la mişcările ochilor.
Ochiul astfel organizat, transmite prin nervul optic mesajul de la retină prin căile optice, care se încrucişează parţial în chiasma optică şi trec în ban¬deletele optice, corpii geniculaţi extern, apoi în radiaţiile optice, care se termină în scoarţa cerebrală în scizura calcarină în zonele 17, 18, 19 Brod¬mann.

Bolile oculare mai frecvente

     Viciile de refracţie oculară. Ochiul are aceleaşi însuşiri ca un veritabil aparat optic, fiind astfel cel mai răspândit aparat optic. Retina este asemuită cu o placă fotografică sensibilă, căci pe ea se formează imaginea ca într-un aparat fotografic, datorită existenţei unui sistem dioptric în ochi. Imaginea pe retină se formează inversată şi micşorată, în comparaţie cu obiectul pe care-l privim.             Dioptrii oculari sunt formaţi din corneea transparentă, umoarea apoasă cristalinul şi corpul vitros. Acest ansamblu de dioptri are valoarea unei lentile convergente cu distanţa focală de 23 mm, exact cât este lungimea axului antero-posterior al ochiului. Focarul posterior al acestei lentile la un ochi considerat normal (emetrop) în stare de repaus, se găseşte pe retină în regiunea maculară. Refracţia oculară este în ansamblu dată de devierile pe care le produc dioptrii oculari razelor luminoase, care le străbat şi care vin de la obiectele fixate cu privirea.             Starea normală a unui ochi numită emetropie, se realizează printr-o corelare armonioasă a acestor dioptri (cornee, umoare apoasă, cristalin şi corp vitros), astfel că raza ajunge în centrul retinei, pe maculă şi imaginea se face    normal.             Ochii cu defecte optice denumiţi ametropi, sunt cei în care razele paralele plecate de la o sursă luminoasă (obiect) situată la infinit, nu-şi formează focarul principal pe retină, ci înaintea sau înapoia ei.
Ametropiile au fost împărţite în: defect de corelaţie şi defect de structură genetică a dioptrilor.
Ametropiile de corelaţie survin la ochii în care diferitele componente ale aparatului dioptric sunt cele întâlnite în ochiul normal (emetrop), dar între     care nu se face o corelaţie armonioasă ca în mod normal.
Defectele (ametropiile) de structură apar prin existenţa unor anomalii de structură ale diferitelor elemente care formează dioptrul ocular. În anomaliile de corelaţie este vorba de variante biologice ale dioptrilor, pe când în cele de structură există modificări în conformaţia lor, determinate genetic. În raport cu felul în care se formează imaginile pe retină, defectele de optică sau ametropiile se împart în: ametropii stigmice sau focale şi ametropii astigmice.             Ametropiile stigmice sunt hipermetropia şi miopia, iar din cele astigmice sunt astigmatismele.
Condiţiile de mediu, distanţa de la care citim, iluminarea, caracterul literelor etc., pot să determine în unele cazuri ametropii de valoare mai mică şi îndeosebi miopia.
Mărimea ametropiilor adică excesul sau deficitul de refracţie în raport cu ochiul emetrop, se determină în dioptrii.

           
a) Hipermetropia este deficitul optic ocular (ametropia) în care focarul se formează nu pe retină, ci în spatele acesteia. Poate fi consecinţa unei dezvoltări insuficiente a diametrului antero-posterior al globului ocular (hipermetropia axială) sau unei insuficienţe de curbură a dioptrilor oculari (hipermetropie de curbură) sau unei modificări, adică scăderii indicelui de refracţie    a dioptrilor (hipermetropie de indice de refracţie, care duce la deficit de refracţie).
Fasciculul de raze paralele care vin de la obiectul fixat şi pătrund în ochiul hipermetrop în stare do repaus, îşi va forma focarul înapoia retinei, care va percepe o pată difuză circulară. Hipermetropia este ametropia cea mai frec¬ventă.
În mod constant este întâlnită în copilărie, când ochiul nu este complet dezvoltat. Hipermetropia poate rămâne multă vreme nedescoperită. Când există, apar semne de oboseală oculară (astenopie de acomodare) cu dureri de cap (cefalee) după o lectură prelungită, dureri şi congestii oculare după eforturi oculare, care ne fac să o bănuim. Aceste simptome oculare se datorează faptului că hipermetropul face eforturi de acomodaţie (de punere la punct a imaginii clare) şi când priveşte la distanţă şi când priveşte aproape, încercând prin aceasta să corecteze o parte sau întregul defect de refracţie. Hiperme¬tropia are în majoritatea cazurilor mărimi sub +5 dioptrii, excepţional este +15 dioptrii (în deficitele de conformaţie de tipul microftalmiei).
Medicul specialist oculist va determina gradul de hipermetropie în mod obiectiv şi va indica corecţia necesară cu ochelari cu lentile convergente adică de "plus" necesare în raport cu vârsta şi gradul ametropiei, pentru fiecare caz în parte.
La persoanele tinere vor fi prescrişi ochelari care se poartă permanent, iar la cei peste 45 de ani două perechi de ochelari, una pentru distanţă şi altă pe¬reche pentru vederea de aproape, adică de la 35 cm.
Purtarea ochelarilor face să dispară toată fenomenele de oboseală ocu¬lară, să dea o imagine clară, odihnitoare şi un echilibru al întregului organism.

b) Miopia este ametropia, caracterizată printr-un exces de refringenţă a dioptrilor oculari, care deiermă formarea imaginii obiectelor situate la in¬finit, într-un focar în faţa retinei. Retina este astfel stimulată de prelungirea razelor încrucişate intr-un focar înaintea ei şi imaginea apare sub forma unor cercuri de difuziune, deci o imagine neclară.
În mod frecvent miopia este dată de alungirea axului antero-posterior al globului ocular, şi mai rar de o creştere a refringenţei dioptrilor oculari.
Miopia poate fi împărţită în mică, ce nu depăşeşte minus 6 dioptrii şi este o ametropie de corelaţie, care nu progresează şi o miopie boală, care depinde de structura globului ocular, putând să atingă minus 20, minus 30 dioptrii, numită şi miopie progresivă. Aceasta din urmă este determinată de o degene¬rare a fibrelor elastice şi colagene sclerale, printr-un defect genetic.
Din punctul de vedere al simptomelor, în miopia mică există numai o scădere a vederii pentru distanţă, iar pentru aproape vederea este bună. În miopiile mari vederea este diminuată atât pentru departe, cit şi pentru aproape.
Pentru tratament trebuie consultat un medic specialist oftalmolog, care va indica ochelarii necesari în raport cu gradul miopiei şi purtarea unei pe¬rechi de ochelari permanent sau două perechi: una pentru distanţă şi una pentru aproape, în raport cu vârsta.
De asemenea, se va indica o alimentaţie bogată în proteine şi vitamine, evitarea eforturilor, precum şi o igienă a cititului, păstrându-se distanţa de la carte de 35 cm, iar lumina să nu fie orbitoare, ci să vină din partea stingă şi puţin din spate.
Băncile şi masa de scris vor fi uşor oblice (distanţa negativă) şi corespunzătoare cu talia copiilor.

Ultima modificare de edi.theraven (26/02/10 10:36)


26/02/10 10:31

Site web  
Pagini: 1    



Felicitari Craciun, Felicitari cu ocazia Craciunului si Anului Nou, Felicitari electronice de sarbatori, Felicitari cu mesaj crestin Nasterea Domnului, Mesaje sarbatori de iarna, Urari de Anul nou, Urari sarbatori
felicitari electronice mesaj inviere felicitari sfintele pasti felicitare online pentru pasti felicitari crestine cu mesaj din Biblie felicitare cu mesaj de inviere felicitare cu mesaj de inviere felicitare crestina verset biblic inviere
Mergeti la
Powered by PunBB
© Copyright '02-'04 Rickard Andersson




© 2005-2018 TANARCRESTIN.net