Este drept şi bine, să ştim că atunci când vorbim despre bunătate, şi toate cele spirituale, acestea aparţin unui aşa numit ,,cu totul altceva”, unui domeniu radical diferit profanului, care scapă conceptualizării noastre, dar care ne-a fost destăinuit prin Revelaţie. Aceasta ne va ajuta să ştim unde putem găsi inţelegerea bună şi nedăunătoare. Astfel din Scriptură aflăm ca “Dumnezeu este...plin de bunătate” (Psalmul 145:8), El fiind sursa bunătăţii, izvorul ei, iar ideea plinătăţii ne trimite la absolutizare, şi astfel spunem că în Dumnezeu se află bunătatea absolută.
Adevărata bunătate, din Dumnezeu, ajunge la noi prin rodirea Duhului, prin comunicarea şi împărtăşirea caracterului lui Hristos in noi pe care o face Duhul Sfânt, a firii Lui dumnezeieşti după cum spune Apostolul Petru “să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti” (2 Petru 1:4). Deci tot ce e bun nu ne este propriu, ci “orice ni se dă bun, şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminiilor...” (Iacov 1:17a).
Despre conţinutul substanţial al bunătăţii, personal mi-e greu să-l descriu. Cu toţi am simţit bunătatea, ştim cât de nobilă este, cât de mult inalţă ea spiritul uman şi-l hrăneşte (Psal 90.14), dar a o prinde in cuvinte mi-e greu, chiar imposibil. Lăsând în urmă conţinutul, urez celor care se vor obosi cu aceste rânduri, cât mai dese astfel de trăiri.
În continuare pentru desluşirea unui înţeles care să ne fie de folos, voi încerca o definire prin comparaţie. Bunătatea, care după părerea mea este cuprinsă în dragoste, surprinde caracterul pacifist al dragostei, alături de blândeţe, răbdare, iertare, milă, pace, înrudite toate printr-o afinitate internă, iar dreptatea şi mânia, surprind caracterul punitiv al dragostei. Dacă scriptura spune că ,,Dumnezeu este dragoste”, dragoste în sensul descris mai sus, şi dacă ne amintim că în Dumnezeu nu este antagonism, atunci trebuie să acceptăm, deşi ne este greu, că nu există contradicţie între bunătate şi pedepsirea onestă a răului, pentru că ,,Domnul este bun şi drept”, ne spune (Psalmul 25.8), iar acestea două se găsesc într-o perfectă armonie în natura divină încât ni se spune că ,,dreptatea şi pacea se sărută” (Psal 85.10b). Locul în care dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu se văd împreună cel mai bine este la cruce. Pentru ca cerinţele dreptăţii să fie indeplinte, Cel care e garantul dreptăţii a suferit în El satisfacerea dreptăţii din bunătate. Nici una nu prevalează în detrimentul celeilalte, ci în Hristos, folosind metafora psalmică, spunem că ele se sărută.
Nu este greşit să spunem că din bunătate se pleacă la aplicarea dreptăţii, dacă prin ea se urmăreşte binele persoanei. Altfel spus, dreptatea acţionează din bunătatea, şi se-ntoarce în ea sub forma binelui persoanei. În Evrei găsim un exemplu potrivit. Apostolul ne spune că “Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui” (12.10b), iată un verset in care se vede desluşit cum dreptatea poate coabita cu bunătateta. Această paradigmă trebuie să funcţioneze şi în relaţiile noastre cu semenii, şi niciodată bunătatea să nu intre în dezacord cu dreptatea. Acest fel de funcţionare al bunătăţii trebuie mai ales respectat de cei investiţi de Dumnezeu cu autoritate, părinţi, lideri spirituali, lideri politici. Am voie să iert doar dacă ştiu că aceasta nu e dăunător persoanei, de aici începe iertarea celui care îmi greşeşte, adică iertarea este pentru persoane responsabile. În cazul liderilor, pot să iert doar dacă mi s-a greşit personal, in locul altuia nu am voie să iert.
Apare aici un conflict etic, şi anume ce facem cu versetul care ne spune să întoarcem obrazul celui ce ne loveşte?
Personal cred că versetul se referă la suferinţa nobilă pentru cauza Evangheliei, unde dreptatea trebuie lăsată în seama lui Dumnezeu.
Revenind la armonia dintre bunătate şi dreptate, dacă privim chipul lui Hristos în Evangheliii, cele două se îngemănează. El se opreşte in dreptul celui căzut între tâlhari, plânge pentru oameni îi hrăneşte şi chiar moare pentru ei, dar acelaşi Hristos, ia zbiciul în Templu şi nu ezită să-î numească pe unii, “morminte văruite”. Mă gândesc acum la unul dintre personajele lui Dovstoievschi, prinţul Mîşkin, din romanul Idiotul, prin care autorul înfăţişează un model de bunătate – după mine – puţin indepărtat de modelul biblic, o bunătate care trimite a bolnăvicios, a infantilitate, ceea ce nu întâlnim la Hristos. Este o părere personală.
Un aspect mai practic al bunătăţii iese în evidenţă dacă o privim în sensul actelor filantropice. De foarte multe ori Scriptura ne cheamă la astfel de acţiuni. Aici dovedesc bunătate renunţând la ce este al meu pe drept – bani, bunuri, timp – dăruind celor care au nevoie. Dar ce este al nostru? Nimic. Totul este a lui Dumnezeu, şi El îmi pune la dispoziţie resursele Lui ca să pot fi bun, şi ne mai spune că făcân uz de ce este al Lui Îl împrumutăm: “Cine are milă de sărac, împrumută pe Domnul” (Prov 19.17a). La aceasta se referă Domnul Isus atunci când spune: “Faceţi-vă preieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte” (Luca 16.9).
Dacă Domnul nostru e plin de bunătate, pentru că suntem de copiii Lui, se cade să ne lăsăm molipsiţi de El, cum se exprima C.S. Lewis, şi să fim şi noi buni. Doamne ajută.