Am pornit trimişi de dorinţa împlinirii voii Tatălui, aceea de a declara oamenilor despre Dumnezeu şi despre Cruce. Suntem 45 de romani ce ne-am unit din diferite colţuri ale ţării pentru o singură ţintă: Bucovina şi inimile ei. Un pământ care odată a aparţinut României, cu peste 200.000 de români rupţi de ţară, uitaţi peste nisţe graniţe, privaţi de dreptul de a aparţine pe deplin unei naţiuni. Sunt 106 localităţi cu bărbaţi, femei şi copii ce vorbesc aceiaşi limbă ca şi noi, au aceleaşi rădăcini, doar că ei condamnaţi in urmă cu 60 de ani să se piardă intr-un alt popor, trăiesc acum intr-un balans continuu al identităţii culturale.

Din zecile de sate româneşti, doar in câteva există Case de rugăciuni, fiecare cu foarte puţini membri, nevoia de fraţi care să ducă vestea Salvării acestor oameni fiind covârşitoare. Ştiam că suntem puţini, prea puţini pentru aşa multe suflete care nu Il au ca prieten pe Isus Hristos, care se zbat de zeci de ani să-şi conserve trecutul şi tradiţia, lăsând oarecum viitorul la voia intâmplării.

S-au format 6 echipe, impărţiţi pe 6 zone cu populaţie majoritar românească: Petresifca, Godineşti, Satu Mare, Bereşti, Proboteşti şi Rosa Stânca, toate in jurul oraşului Cernăuţi. In cele 2 săptămâni, in care fiecare a incercat să reflecte cât mai eficient Lumina, am cunoscut mulţi bucovineni, am stat de vorbă cu ei, unii s-au deschis mai mult, unii mai puţin dar toţi in momentul când declară: sunt român, li se citesc in ochi scântei de mândrie etnică innăbuşite imediat de păreri de rău că nu pot schimba istoria. Dar dincolo de toate aceste trăiri, dincolo de rănile adânci provocate de impunerea forţată a ideologiei totalitar-comuniste, dincolo de amintiri dureroase despre asupriri şi nedreptate, indiferent că sunt români puri, pe jumătate sau ucrainieni, nevoia de Dumnezeu, de Salvare, tânjirea după o altfel de libertate ce nu ţine de graniţe şi pacturi politice, te izbeşte violent in faţă. Multă singuratate, goluri sufleteşti şi din păcate resemnare, am văzut la cei cărora le-am spus despre Domnul nostru şi transformarea ce o poate da acceptarea lui Isus ca Mântuitor in vieţile lor, lăsând la o parte formele religioase şi căutându-L pe acel Domn care nu judecă după apartenenţa confesională sau etnică.

Inimi de bătrâni cu povara anilor, inimi de bărbaţi şi femei sub povara viciilor, inimi de tineri dezorientaţi sub povara viitorului, inimi de copii inocente şi vulnerabile, au fost atinse de Harul lui Dumnezeu, au primit eliberare, au găsit ceea ce căutau. Dumnezeu a lucrat prin fiecare echipa care s-a dăruit pentru cele 14 zile, sa transmită Vestea Salvării in localitatea in care au fost. Au transmis mesajul evangheliei prin programe de evanghelizare, vorbind cu oamenii direct pe străzi, au făcut muncă voluntară unde a fost nevoie, au vizitat bolnavi, s-au jucat, au cântat, au povestit, s-au rugat cu copii cu dorinţa de a le planta măcar o sămânţă din adevăr. La fiecare echipă s-a simţit impotrivirea celui rău: unii s-au simţit rău, o fată a suferit un accident, intr-unul din sate cei strânşi legaţi de tradiţia ortodoxă au lăsat să se vadă dezacordul lor total faţă de tot ce misionarii au transmis. Dar Cel ce a inceput această lucrare, a şi dus-o la capăt dând biruinţă fiecărei echipe şi nu doar atât. Am ştiut de la inceput că nu e vorba doar de inimile celor de acolo, e vorba de inimile noastre: ce facem cu ele, cu ce le umplem acolo, cum o să le folosim după ce ne intoarcem acasă?
Şi Dumnezeu a avut grijă să ne răspundă la fiecare. El ne-a dat marea binecuvântare de a aduna pentru un singur scop, personalităţi diferite, din medii diferite şi de a ne imbina intr-un mod uimitor, şi pe deasupra ocazia de a invăţa de la fiecare. Am văzut cum Domnul foloseşte pe fiecare persoană, prin felul ei de a fi, El ne-a arătat că fiecare zâmbet contează, fiecare vorbă bună, fiecare gest simplu. Cei din bisericile cu care am colaborat şi familile la care am fost cazaţi, au fost adevărate binecuvântări presărate cu lecţii de viaţă.

Acum suntem toţi acasă, fiecare ne-am reluat cursul vieţii, dar acolo au rămas incă mii de români care au nevoie de români, sute de familii in care prezenţa Dumnezeului viu a fost inlocuită cu generaţii in urmă, de obiceiuri, tradiţie şi superstiţii. După căderea Blocului comunist, au inceput să se inchege incet şi fragil diferite relaţii transfrontaliere intre România şi Bucovina de nord şi deşi pare că ţara noastră e indiferentă la problemele celor rămaşi peste graniţe, totuşi există anumite colaborări economice, culturale, politice, sociale. Cu atât mai mult, pe lângă datoria de a-L mărturisi pe Dumnezeu oamenilor, noi creştinii români cu ţara, avem obligaţia naţionalp de a merge şi de a dărui fraţilor noştri posibilitatea ca ei să afle de jertfa lui Isus, de a crea relaţii transfrontaliere intre inimi, relaţii ce au valoare veşnică cu roade sărbătorite in Cer.