Trebuie să dau un titlu pentru ceea ce urmează. Prietenul meu îmi spune că el nu ar citi niciodată ceva cu titlul “Bunătatea lui Dumnezeu.” Nu vreau un text fantastic, nici teologic sau supra încărcat de maxime şi citate, în favoarea bunătăţii lui Dumnezeu. E un risc atunci când vorbeşti despre bunătatea lui Dumnezeu. E prea frumos să vorbeşti despre bunătatea lui Dumnezeu. E atât de frumos, şi de plăcut, şi la îndemâna oricui, pentru că ne place să ne liniştim cu bunătatea lui Dumnezeu, şi să o vedem peste tot! Dar se poate să-l anulezi pe Dumnezeu, dacă îi scoţi abrupt în faţă, bunătatea. Să te ţii doar de poala bunătăţii lui, să nu mai vezi şi altceva din Dumnezeu, e jignitor pentru el. Dumnezeu e atât de plin de culoare, dar noi îi dăm numai culorile care ne plac nouă, alea care credem noi, că ne fac fericiţi. Risc să-l banalizez pe Dumnezeu, în ochii prin care îl văd eu bun. Pot să bat apa în piuă, doar pe bunătatea lui vitală, şi să-mi scape primejdios furia lui grozavă.

Dumnezeu e superb prin gesturi naturale, mărunte, cum le-am putea zice, pentru noi. Le confunzi cu coincidenţa.
Dimineaţă. E patru dimineaţa. Prietenul meu se trezeşte. E o grabă. Îşi aruncă nişte haine în ghiozdan, Biblia, portofelul. Iese în hol. Patru dimineaţa, luna august la sfârşit, sau septembrie la început. Nu mai contează. Amorţeală de somn. Plouă afară. 10 km între sat şi oraş. Ploaia loveşte pământul, spală muzical acoperişul casei. E gata de drum. Spălat, proaspăt ras, în cămaşa verde. În holul casei zice un “Doamne ajută”. Un “Doamne ai milă” rămas în urmă, petrece uşa închisă, udă de ploaie pe dinafară. El se adânceşte în z, către oraş. Afară nu mai plouă. El nu vede că nu mai plouă. Sau ce mai contează. Merge scufundat în uitarea acelui “Doamne fii bun cu mine azi”. Ploaia stă de mult. Bunătatea lui Dumnezeu acoperă prin simplitatea ei, banalul zilei. Aer de dimineaţă în răcoare, aer bun, vigoare. Prin lipsa ei de galăgie, Dumnezeu şochează cu bunătatea lui, pe sfinţi. E o zi mare pentru prietenul meu. Cine vede toate gesturile mici de bunătate ale lui Dumnezeu, zilnic? A trecut jumate de drum. Singur. Mâinile în buzunare. Nici o coincidenţă între ploaia care s-a oprit şi bunătatea lui Dumnezeu.

Dacă plouă sau nu, prietenul meu e deja apoape de oraş, iar aici, la ora 6 în dimineaţa asta, va fi cu ea, o fată tristă, frumoasă, roşie. Nu observăm acordul care există între noi ca fiinţe şi bunătatea lui Dumnezeu. Dacă el îşi va retrage bunătatea, nu vom mai fi. Într-o zi va fi rău de tot cu toată masa asta de carne umană, instalată în lume. Prietenul meu o întâlneşte pe fata care i-a spus lui într-o seară, cât e ea de prinsă în cleiul greţos al adolescenţei, în lipsa ei de sens din coconul ei cu zeci de piei murdare. Ce caută ea prin viaţă? Ea vrea să iasă afară, ea se vrea un fluture colorat, care să zboare o singură zi, să facă sex la capătul ei, apoi să moară. Asta-i tot ce vrea de la viaţă. O singură zi…

Bunătatea lui Dumnezeu e absolut naturală. E atât de firească, încât omul n-o mai sesizează. Bunătatea lui Dumnezeu se poate înţelege mai ales prin faptul că El răspunde la rugăcini pe care nici nu le-am rostit. Sunt împreună. Se ţin de mână. Oraşul e în lumina colorată din aerul căldicel al sfârşitului de vară. Clădirile mărgineasc plimbarea lor fără noimă. El nu zice nimic. Ea îl strânge în braţe. E ziua lor. Ziua lor întreagă. Bunătatea lui Dumnezeu are motive. Dumnezeu nu e bun cu noi, lipsit de interese. Ea e frumoasă şi tristă. El îi dă o ciocolată. Se pierd pe străzi vechi, printre oameni în mişcare. Ei se opresc la vitrine mari, la statuile din parc… Ei se sărută întâia oară pe podul râului agitat. “Domnu-i bun…” “Domnu-i bun...” Afară e linişte şi soare amorţit. Până la capătul oraşului nu e mult. Ei urcă pe malul râului amestecat cu cântecul apei. “Domnu-i bun, Domnu-i bun...” Unde merg ei, acolo e dealul verde, în pustiul capăt al oraşului. Iarba vie încă. El a scos haine din ghiozdan. Le-a întins pe jos. Ei s-au iubit acolo goi, cu pete mici, albe pe haine, cu firişoare de sânge, cu şoaptele lor înghiţite de-o plăcere nouă, cu mâinile lor uşoare şi cu trupurile lor subţiri. S-au iubit în capătul acela de zi, în capătul sufletului lor. Seara se umfla grea peste ei, decolorată cu ţânţari, cu rece. Domnu-i ciudat de bun…

El se ridică brusc, aşa se termină totul, şi fuge… O goană dementă e fuga lui… O regăsire a sufletului e drama care îl aşteaptă acasă. Cântec de biserică, „Domnu-i bun, Domnu-i bun…” Cântec de biserică, „…orişicând, orişicând.” Prietenul meu se opreşte greu, cu spasme gălăgioase, în centrul oraşului întunecat. Dar lui, cântecul…, dar lui, biserica, dar lui… „Domnu-i bun, Domnu-i bun...” …lui îi e sigur că Dumnezeu se opreşte din „…orişicând, orişicând.” Îi strigă trupul dintr-o zvâcnire a sufletului său tânăr, prins de o furie normală a lui Dumnezeu. Cine ar mai putea să îi lumineze dimineaţa de mâine? Să nu fie mâine soarele şi nici poaia, o umbră şi o rătăcire undeva pe cealaltă faţă a Pământului. Dragostea lui Dumnezeu nu e un gest banal. Pare. Bunătatea lui Dumnezeu e mai serioasă decât ura lui pentru păcatele noastre.

Prietenul meu, înfrânt, intră îngrozit într-un club, sub pământ. Fumul stăpâneşte încăperea. Muzica zgârie pereţii şi acoperă vocile stinse. Tineri şi tinere aplecaţi asupra unor sticle cu ceva ameţitor, îşi sugrumă tinereţea. El se aşează speriat pe un scaun. Întunericul gros îl învăluie. Se trage fum… Se anunţă şi începe o piesă de teatru a revoluţiei sexuale. O murdărie dramatică. Priveşte crispat peisajul tragic şi tremură, transpiră… Sufletul i se chirceşte cu sârmă ghimpată, cu fata fluture, pe care a lăsat-o pe iarbă să moară fericită, în singura ei zi de viaţă. Disperă plâns. Bunătatea lui Dumnezeu e celălalt obraz al tău, întors pentru a doua palmă.

Doamne, ştiu… Mă urăsc. Am venit aici din răul meu, să fac aici tot răul din lume, ca tu să mă urăşti de tot! Urăşte-mă, pentru că nu pot spune « te iubesc » şi pentru că toate centrele de recuperare, ospiciile, azilele de reabilitare sunt infirme încercări umane de-a mă face om. Dacă tu, Dumnezeule, nu eşti capabil de dragoste, acum, atunci capul meu se va hrăni cu gloanţe. Nu e nimic în viaţa asta care să mă facă să te iubesc, dacă tu nu eşti acum, de data asta, exagerat de bun cu mine.

Dumnezeu e bun cu tine, din plictiseala zilei, până pe la sinucidere. Apoi, ai pus-o!