Mică fiind, îmi plăcea să merg la bunicul, mai ales dacă aveam ocazia să văd calul. Poate că mai cu seamă băieţii erau ahtiaţi după cai, dar îi înţelegeam de ce. Calul e într-adevăr un animal puternic, impunător prin mărime şi frumuseţe şi care ştie să simtă afecţiune şi să ofere afecţiune stăpânului. Încă de mică am admirat şi am iubit caii. Îmi plăcea să-i desenez, să-i colorez, să-i admir, să ascult poveşti despre ei, să-i privesc, să le aranjez coama şi chiar eram încântată de plimbările la trap…
Dar niciodată nu m-am gândit că aş putea privi la fel un cal sălbatic. Nu aş avea curajul să-mi plimb degetele prin coama lui, nu m-aş simţi în siguranţă lângă un astfel de cal. Aş putea spune că toată lumea e a lor, a cailor sălbatici, însă ei nu se vor bucura niciodată de dragostea oamenilor în adevăratul sens al cuvântului tocmai pentru că nu au un stăpân. Ei nu fac nimic pentru că li se cere, pentru că sunt constrânşi şi aşa mai departe. Dacă vor să stea, stau. Dacă nu vor să mănânce, nu mănâncă. Cert e că ei sunt proprii stăpâni. Le plac locurile sălbatice şi se simt în siguranţă acolo. Dacă cineva încearcă să-i prindă… au de-a face cu furia lor dezlănţuită.

Nu-i aşa că de multe ori ne regăsim în astfel de animale? Nu-i aşa că de multe ori ne simţim asemenea lor: proprii stăpâni? Oare atunci când bolborosim a nemulţumire… nu cumva arătăm ca acei cai care dau din copite (pentru că sunt nemulţumiţi)? De câte ori nu ajungem să ne înfuriem? Şi suntem furioşi pe situaţie, pe noi înşine, pe cei din jur, ba chiar pe Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu ar fi trebuit să ne asculte rugăciunile de la prima bătaie a noastră din picior. Dar cine suntem noi ca Dumnezeu să ia în seamă sălbăticiile noastre? Da, recunosc, eram furioasă pe mine când nu reuşeam să-mi duc la îndeplinire planurile, însă nu totdeauna era vorba de planuri bune. Măcar de-aş fi fost supărată, furioasă pe mine pentru greşelile şi dezamăgirile la care croşetam mereu. Da, mi-a plăcut să-mi fiu propriul stăpân, să fac ce-mi doresc, să merg după regulile mele şi chiar iubeam acea sălbăticie a mea, departe de ordinea şi regulile lui Dumnezeu. Dar mă bucur şi îi mulţumesc Lui pentru acele zile în care a ales să îmbrace hainele îmblânzitorilor de cai, de acele momente când a ales să-mi strunească gândurile, dorinţele, paşii. Ştiu, e dureros să porţi o zăbală, să simţi biciul, nuiaua… pe spinare, dar e aşa de bine să renunţi la sălbăticie şi să te laşi condus şi protejat de un stăpân iubitor.

Şi-mi aduc mereu aminte de acel: „ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!” Am fost aşa uimită să aflu că a fi blând nu înseamnă a fi laş, o persoană care niciodată nu are curajul să spună o vorbă, lăsându-se călcată în picioare, ci a fi blând, la origine, înseamnă a fi îmblânzit. Aşa am înţeles că Dumnezeu avea să mă îmblânzească din momentul în care am ales să-L privesc ca pe stăpân al meu…

E o minune să te poţi bucura de o plimbare la trap, să respiri de la înălţime aerul proaspăt al dimineţii. Şi la aceasta suntem chemaţi, să ne ridicăm deasupra lucrurilor, situaţiilor şi să călătorim la trap spre împărăţia lui Dumnezeu. Poate că uneori am alege galopul din nerăbdarea noastră de a-L întâlni pe Hristos, îmblânzitorul sufletelor noastre, dar aceasta ar însemna să-i lăsăm pe ceilalţi cu mult în urmă, aproape fără să-i vedem. Or nu la aceasta suntem chemaţi, ci să le vorbim şi altora despre Împărăţia lui Dumnezeu.
Doamne, îţi mulţumesc aşa de mult că ai stins atâţia vulcani aprinşi… din mine. Mulţumesc pentru că mi-ai potolit furtunile şi că încă mă înveţi blândeţea. Recunosc, nu e o lecţie atât de uşoară, ba chiar dureroasă, dar funiile, hăţurile, zăbala, căpăstrul… mă ţin aşa de aproape de Tine, şi-Ţi mulţumesc chiar şi pentru acei ochelari de cal, pentru că sunt dovada dependenţei de Tine. Nu mă mai lasă nicicum să mă opresc la şoaptele celor din stânga sau din dreapta mea. Abia acum merg înainte. Doar înainte. Tu mi-ai schiţat drumul înaintea mea, tu ai clădit cărămizile viziunii Tale pentru mine, iar eu nu aleg decât să mă las condusă de Tine, plină de încredere, Îmblânzitorul sufletului meu!

Acum ştiu că aparţin cerului, ştiu că Ţie îţi aparţin, ştiu că nimic nu mă stârneşte mai mult decât să rămân sub îndrumările Tale. Şi câtă fericire, Doamne, găsesc în călătoria mea cu Tine, pe drumul acestei vieţi, de când Te simt alături de mine. Cum să mă doară nuiaua, biciul, când Tu nu faci decât să mă îndrepţi, să mă aduci pe cărarea care duce spre ceruri… Şi-ţi mulţumesc şi pentru izvoarele spre care mereu mă călăuzeşti, izvoare care curg din Tine, din Cuvântul Tău, în care îmi potolesc setea de veşnicie… şi cum să nu-Ţi mulţumesc pentru tot ce faci pentru mine?

Doamne, învaţă-mă blândeţea Ta, învaţă-mă să transform vulcanii de furie din mine în munţi de dragoste, pe care să urce cu bucurie fiecare om pe care îl întâlnesc de-a lungul călătoriei… Învaţă-mă, îmblânzeşte-mi inima, mintea, sufletul…