O lume a nuferilor se aşterne în faţa ochilor. O lume albă, a iubirii de sine în care fiecare tânăr tinde, datorită narcisismului contagios, să devină cât mai...”strălucitor”.
Spiritul de independenţă şi nonconformism reprezintă veritabile etichete care parcă nu mai vrem să le dezlipim din fiinţa noastră. La şcoală sau facultate profesorii sunt consideraţi a fi având reminescenţe comuniste, iar neînţelegerile cu părinţii sunt puse pe seama „conflictului dintre generaţii” devenit un clişeu la care fiecare recurge atunci când nu găseşte o scuză mai bună. Notelor mici şi pauzelor de şaizeci de minute realizate în mod involuntar… individual… inexplicabil le găsim o cauză - rigiditatea sistemului. Mulţi dintre noi doresc admiraţia celor din jur, tânjesc după o sclipire de invidie în ochii celor care îi privesc.

Trăim în epoca superficialului. Esenţa nu se mai află sub lupă, ci forma. Imaginile tinerilor din ziua de azi au ajuns să se confunde cu spoturile publicitare care încearcă să vândă o imagine falsă, goală, lipsită de contururi naturale. Zilnic, comunicăm virtual prin yahoo messenger, ne facem mulţi...”prieteni online” care dispar o dată ce dăm click pe „Sign out”. Ne exprimăm sentimentele şi reacţiile noastre prin emoticon-uri, iar gustul îngheţatei alături de prietenul nostru cel mai bun l-am uitat. Mai bine îi transmitem o îmbrăţişare online. E mult mai comod şi nu necesită atât de mult efort. Nu simţi plutind o greutate dincolo de material care îţi confirmă mut că sclavagismul nu a fost abolit şi că încă mai persistă, dar la un alt nivel?

Viaţa - cursa în care cel mai bun şi egoist primeşte o cunună din măşti, compromisuri şi succes efemer. Competiţia e acerbă, o competiţie în care fiecare om nu ratează ocazia de a aplica principiul lui Machiavelli. Fiinţa umană priveşte cu resemnare jocul marionetelor de lemn în care ea însăşi a intrat, urmând un drum lipsit de traiectorie, din ce în ce mai dificil. Şi totuşi, cred că resemnarea e o ofensă adusă propriei fiinţe, o ofensă în mod paradoxal voită şi acceptată pentru ca nimic să nu se schimbe şi pentru ca Diferitul să nu ne îndepărteze de ceea ce numim umanitate.

Cred că este Cineva care ne poate scoate din starea de amorţeală, Cineva care poate trasa sensul vieţii noastre şi ne poate transforma profund - Dumnezeu - forma supremă şi perfectă a dragostei. El e Esenţa, Viaţa şi Sacrul. Cu toate acestea, e aruncat de cei mai mulţi într-un ungher putred şi uitat al minţii. Oare de ce suntem din ce în ce mai puţin capabili să cunoaştem şi să trăim în dragoste într-un mod autentic? Sau ar trebui să aruncăm cu pietre în narcisismul, egoismul, superficialitatea, ignoranţa secolului al XXI-lea? Opreşte-te pentru o clipă din alergarea ta în ritm de „carpe diem” şi aminteşte-ţi când a fost ultima dată când ai ajutat sau ai încurajat pe cineva aflat în derivă sau când a fost ultima oară când ai oferit cu altruism un zâmbet cald, lipsit de ipocrizie?

Permite-i Esenţei să sculpteze treptat în tine un chip perfect, divin, etern în interiorul tău. Incepe prin a iubi şi prin a face binele. Cum? Rămâne la latitudinea ta să alegi măsura în care cele două realităţi complementare (binele şi răul) nu se suprapun în mintea ta saturată de viziuni multiple. Caută să investeşti timp în ceea ce merită cu adevărat – sufletul tău!