Mă îndrept cu paşi obscuri printre case părăsite în întuneric spre inevitabil să-mi întâlnesc soarta, visul sau coşmarul şi muza. Cu fiecare pas, bucăţi de nimic şi de capăt de lume mi se sfarâmă sub picioare şi vântul mă împinge şi el spre hotarul dintre existenţă şi nefiinţă, spre margine de pământ şi capăt de orice drum. Inspir şi mă aplec să-mi dau papucii jos. E frig afară dar flacăra din mine care aproape s-a stins mă încălzeşte pentru că ştie că nu mai are mult.

Mi-L imaginez pe Dumnezeu stând în faţa aceluiaş peisaj, deşi de El creat, de om modificat. Liniştea îmi bate în tâmple şi neliniştea se răscoleşte în vântul care loveşte obrajii mei şi apa iar singura sirenă care cântă e cea a salvării. Poate cineva la câtiva kilometri se află în papucii mei, sau lângă ei. Şi asa mă gândesc să las pe altcineva să-i care mai departe cu toate responsabilităţile ataşate.

La un moment dat, flacăra din mine tresară. Într-adevăr cerul e limpede dar sub ceaţa din ochii mei văd o epifanie, o formă a mântuirii in forma de umbră şi deplasarea către ea, la început frivolă devine alergare şi o întindere de mână. Prind curaj chiar ajungând să mă apropii de ea şi să sar când plămânii îmi cedeaza, dar cu ridicarea capului îmi dispare şi himera. Printre nori de culoare suptă-n gri, o lumină filtrată prin moartea de albastru în nonculoare sau poate albastru de sfârşit de vreme se reflectă în nisipul ud. Lângă el, în nisipul uscat cu cioburi de scoici mă văd pe mine. Am cazut! Si m-am spart! Retraiesc alergarea în picioarele goale pe nisip şi clar de lună îmbrăţişându-mi fuga cu Dumnezeu de mundan, material şi cotidian. Este un alt foc în mine care usuca repede lacrima de pe obraz, foc de care am nevoie să mă ierte Dumnezeu. Am venit să văd marea dar m-am întâlnit cu mine. Liniştea din exterior se surpă pe masură ce te adânceşti în ea. Când mă ridic în genunchi mă aşteaptă priveliştea freamătândă a unui râu vânăt cărând vise moarte scurgându-se în mare şi lângă el zace o salcie uscată şi ruptă de vânt salin, furtună, valuri sau plictiseală. S-a spart ceva!! S-a izbit un val de o bucata de apă si o bucată din mine care nu vroia sa se miste. Până şi stavilopozii se clatină cu lumea de sub mine ca să înţeleg că singurul lucru bătut în cuie în viaţă e Hristos pe cruce.

Zăresc o lumină în larg şi-mi dau seama că sunt nomazii apelor, barbarii pustiirii şi păzitorii de neant condamnaţi să-şi caute noaptea în larg şi să nu o găseasca. Sunt pescaruşii rătăciţi duşi dincolo de viaţă într-o luptă continuă între fiinţă şi nefiinţă ducându-şi la bun sfârşit alegerea şi drumul în viaţă.

Păşesc desculţ în apa mării cu privirea spre lumina incapsulată în nori şi ceaţa din peisajul de întuneric şi îmi înnec aripile de carne în ea. Marea suge din mine cu paiul vise sparte şi vulcanizate, nelinişti şi freamăte conştiente de faptul că îi arată spatele lui Dumnezeu. Trage în ea frământările şi visele malformate din naştere sau mutilate de păcatul meu. Un ţipăt stins se lipeşte de zgomotul tăcerii de la capăt de pământ să mă pot ridica deasupra apei şi să pot călca pe moarte, să mă întorc pe o cale cu felinare.

Cu marea în spate, capătul de pământ mi-e început de drum. Mă las pe mine pentru o nouă flacară şi oxigen din pieptul lui Dumnezeu. Primesc o pereche curată de papuci şi o rugăciune în dar. Flacăra mea trebuie să o aprindă şi pe a voastră acum aşa că vă dau din rugaciunea mea să vă găsiţi drumul în viaţă dincolo de actul criminal de a vă fi născut să muriţi şi să înţelegeţi că cea mai înaltă formă a bunătăţii e mila lui Dumnezeu!