Născut din pulbere, de jos omul îşi ridică ochii spălăciţi spre Adevărul absolut. E obosit. Cu o privire crăpată de timp îşi priveşte mâinile aspre şi frânte de vânt şi speră că azi îl va găsi. E inertă dorinţa, e veche şi tuşeşte de atâta praf. Se îndreaptă spre oglinda fumurie promiţându-şi că azi nu se va minţi din nou, dar e aceeaşi forţă mai puternică decât el care îl va învinge încet pentru a mia oară: “Sunt fericit…” îşi spune zâmbindu-i oglinzii automat, rece, la fel. Nu-ul din interiorul său răcneşte mut, fără vreun efect în afară. E-ascuns adevărul, e prea departe dormind sub mormane de ignoranţă şi dureri infectate de morţi premature.
Priveste-afară…e-o nouă zi cenuşie, cu nori deşi, albi, căzuţi pe pământ. Iar gustul amar de tină impregnat pe buze îi e prea familiar, născându-i în minte acelaşi sentiment primordial de murdar, de negru, de păcat. Trebuie să pornească la drum, chemat de impulsuri anacronice şi de frământări interminabile, irascibile. Acum e timpul… sau nu?
Cu tălpile aspre atingând pământul rece, searbăd îşi aminteşte de acele cuvinte simple, rostite demult de un oarecare om ce acceptase din pură nebunie să i se înfingă cuie în mâini pentru ca cei care îl batjocoreau şi îl ţintuiau să fie salvaţi…Şi acum îi era imposibil să înţeleagă de ce. Şi totuşi, în minte îi răsunau aceleaşi cuvinte: “Eu sunt calea…”. Oprit din gândurile sale, respiraţia îi devine tot mai grea, iar petele de sânge încep să fie tot mai mari, fiind absorbite încet de nisip. E rana prea adâncă, prea de demult pentru a fi vindecată. O singură soluţie i-a mai rămas: să urmeze Calea. I se pare prea îngustă şi încurcată, dar se află prea la limită pentru a nu încerca. Oricum, roşul intens îi confirmă faptul că nu mai are nimic de pierdut. Mâine e posibil să fie prea târziul nedorit. Înaintând, rana îi sângerează şi mai tare. De ce? Fiindcă toată viaţa s-a hrănit cu adevăruri fruste, lipsite de esenţă, şterse, născute în sfera efemerului şi a imaginaţiei.
Dar… Adevărul absolut? Semne de intrebare lipsite de contur, inuman de chinuite îi zboară în ochi. “Eu sunt Adevărul...” ecoul vocii blânde îi răsună încă atât de familiar, atât de acasă, dar în acelaşi timp străin de natura lui umană, avidă după oaze aparent îndestulătoare, perfect albastre, din deşertul ideatic în care trăise până acum. Amintirile i se plimbă prin minte într-un joc frenetic al dezamăgirilor, minciunilor, ipocriziilor omeneşti. Reminescenţele sunt atât de vii, de parcă ar fi fost ieri momentul în care stătea îngenunchiat neputincios, vulnerabil, uitat în centrul acestui cerc ameţitor. Amintirea cercului desenat cu atâta stângăcie de profanul în care a stat închis începe să-l sufoce.
O rază caldă răzbeşte ciudat printre nori atingându-i faţa arsă de soare. Îşi simte pielea atinsă de un suflu de Viaţă nou, proaspăt, pur. ”Eu sunt Viaţa…” aude parcă şi mai aproape, simţind o mână întinsă, călăuzitoare, adevarată şi vie acoperindu-i încet rana. “E real, există”… palma găurită nu e un mit! Omul trebuia doar să fie capabil s-o vadă şi s-o lase ca ea să se atingă de trupu-i murdar, însângerat, mândru, păcătos… uman.
Isus încă mai stă cu mâna găurită întinsă… Sângele scurs din rana provocată de cuie încă nu s-a închegat… Dar tu? Tot îngenunchiat rămâi în cercul sufocant…?
Nu sunt comentarii momentan